FIRUL VIETII

1

- Ma tem sa nu fie prea tarziu pentru mine. Nu ma va ierta...Am ranit-o de moarte. Am chinut-o asa cum nu mi-am putut vre-odata inchipui ca am s-o fac...Nimic din ce a fost pana aici nu se compara cu ceea ce i-am facut eu acum. Nu ma va ierta si ma va parasi de indata ce va deschide ochii. Ma va goni din viata ei...si nu am nici o cale de aparare...Nimic...cu ce s-o conving sa ramana. Daca i-ai fi vazut privirea...A fost lovitura de gratie...A fost finalul...

- Cris...

- Asta este adevarul pe care doar tie pot sa ti-l spun. Nu pot sa-i spun nici macar lui Eduard. Esti singura care, sunt sigur, ca ma intelege...Uite, Eva, unde am adus-o...Uita-te la ea, cum arata! Si de data asta nu este pentru mine...este din cauza mea! Din cauza mea a facut-o si iti poti da seama ce hotarare avusese in ea sa isi paraseasca copiii, Eva, copiii ei...si iti dai seama ce hotarare avusese in ea sa moara daca a putut ramane acolo atatea zile. Doar cunostea drumul catre casa...Ca-n palma. Gandeste-te, Eva, ea a plecat in miez de noapte, pe intuneric...A fost hotarata sa moara. !Nu i-a mai pasat de nimeni si de nimic. Nimeni din lumea asta, adus in starea ei, nu este capabil de iertare...Oh!, Doamne, da-i putere sa ierte! Nu o pot lasa sa plece...

Am deschis ochii si am privit imprejur...Eram in Rai? Nu! Insa nici in iad nu eram. Eram in camera noastra, intre asternuturi cu miros de lacramioara...Cum ajunsesem aici? Cine ma gasise? Cum ma gasise?

Afara era ziua. Soarele palid razbatea prin ferestrele cu perdele albe. Nu ma durea nimic. Ce ciudat...cum de eram vie? Apoi mi-am amintit secunda cu secunda totul...Vocile ce le auzisem nu erau vise, erau cat se poate de reale. Cristian era acasa. Probabil in timpul saptamanii...sau era sfarsit de saptamana iar eu nu stiam? Si asta putea fi...Cert este ca el era aici, langa mine in pat...Ma atingea...Incalca limitele impuse de mine si ma va durea mult mai rau cand va pleca din nou. Ma tinea strans cu bratele incolacite in jurul meu, asa cum o stransese pe femeia aia...

Mi-am amintit clar si limpede discutiile ce le auzisem...Vorbise cu Eva...Pomenise de Victor...Ce sa insemne asta? Avea remuscari...M-am miscat incet. Atunci am simtit o usoara durere de spate...

- Mili? Esti treaza de data asta?

Ce ciudat? Nu imi mai spusese asa de foarte multa vreme...Mili...M-a inecat plansul...Imi lipsise acest cuvant pe buzele lui. L-am privit. Era aevea...El era cel care ma tinea strans in brate. Habar nu am avut daca sa plang sau sa rad. Daca sa ma bucur sau sa fug ingrozita. Deocamdata ne priveam, fara o vorba, fara un sunet...Nu putea fi real...Nu avea cum sa fie real! Il lasasem acolo, la apartament, diavolul in persoana cu privirea de gheata taioasa, plina de satisfactie...Iar acum era ingerul de langa mine, cu sprancenele impreunate de ingrijorare, cautand raspunsuri...

Am intins bratul si i-am atins chipul pe care il iubisem atat de mult...Era cat se poate de real...

- Esti aici...am murmurat neincrezatoare...Nu visez...

Apoi mi-am amintit ca nu-mi puteam permite sa-l ating fara sa sufar ca un caine pe urma si mi-am retras rapid mana...In cele din urma m-am smuls din bratele lui, stiind ca-mi va ramane imprimata pentru multa vreme amprenta trupului sau pe pielea mea si ma va chinui in noptile lungi ce urmau sa vina...

- Mili...sopti el din nou.

- Nu-mi spune asa, Cris! Nu pot sa suport sa-mi spui asa...E mult prea mult pentru mine...Va fi mult prea mult pentru mine maine, cand vei pleca...

- Nu plec nicaieri, iubirea mea...nici daca ma gonesti tu.

- Hm! Iubirea ta...Poate totusi visez. Nu mai sunt iubirea ta de mult timp, de cand ai hotarat ca-ti doresti altceva...Iti amintesti?