FIRUL VIETII

3

L-am privit ingrozita, cum putea sa povesteasca asa de lejer despre suferinta unor oameni, a unor fete care au simtit ceva pentru el. Si tot atunci am aflat de ce era cu mine: eu eram noul. Eu eram provocarea. Doar o noua provocare. Inima mea se sfasia incet, sangerand. Era cel mai negru cosmar. Cuvintele lui m-au trezit la realitate. Nici macar nu a incercat sa le ascunda. Pe obraji au inceput sa-mi curga lacrimi. Le simteam doar umezeala rece, lunecand incet pana sub barbie.

- Am stricat totul, asa-i?

Urma o tacere lunga. Nu am indraznit sa ma uit in ochii lui.

- Un singur lucru nu inteleg, am soptit eu. De ce nu mi-a spus Eva. De ce nu a incercat sa ne opreasca, pe mine, sau pe tine. De ce m-a lasat sa sper ca eu voi putea sa fac ceea ce nici una de aici nu a reusit?

- Ce ti-a spus, totusi, despre mine?

- A incercat vag sa ma previna. Dar trebuia sa ma opreasca, nu sa ma previna. A spus doar ca-ti place noul, si ca nu pui suflet in nici o relatie. Si a mai spus ca nu am nici o sansa...Atunci trebuia sa ma opreasca categoric. Atunci cand m-a vazut atat de panicata...era mai bine daca ma oprea atunci, decat acum...

- Poate te cunoaste mai bine, decat te cunosti tu, sau poate spera sa-mi vii de hac. Hm...intrebarea este daca mai vrei sa...

- Cris, nu iti pot raspunde acum...m-am ridicat in sezut cuprinzandu-mi genunchii cu mainile. Of, de ce doare atat de tare?

- Nu trebuie sa fie asa! imi mangaia parul, cu miscari fine. Mili, nu trebuie sa doara. Putem sa continuam. Cu tine nu e la fel. Recunosc, a fost la inceput, dar acum e ceva mult mai mult. Te rog sa ma crezi! Ma implora el.

- Cristian, du-ma acasa, te rog...

Nu a insistat sa mai ramanem. A inseuat caii si m-a ridicat, ajutandu-ma sa ma asez in sa. Ceea ce a crezut ca va fi o zi superba in doi, s-a transformat intr-un drama. Nici nu mai indraznea sa se uite la mine. Ii vedeam doar maxilarul zvacnind nervos, si buzele stranse. Am trecut pe la oamenii care il asteptau stand pe trunchiuri proaspat taiate, si povesteau razand cate o intamplare. La vederea noastra, zambeau, privind cand la mine, cand la Cristian. Acesta a coborat de pe cal si s-a apropiat de ei, cu pasi apasati ce-i tradau starea de spirit. Ca la un semn s-a facut liniste.

- Ok, baieti, daca ati terminat aici, incarcati trunchiurile pe trailer, si ne vedem acasa la mine. In seara asta. Maine, am nevoie doar de doi oameni sa facem curat aici, mai spuse el autoritar, apoi incaleca rapid, lua capastrele in mana si am pornit spre casa intr-o tacere adanca.

Eram atat de amarata, incat nu am reusit sa scot nici un cuvant, si el nu a incercat sa sparga tacerea dintre noi. Cand am ajuns acasa, m-a ajutat sa intru in curte. Atat a fost toata apropierea dintre noi. In continuare, el nu ma privea in ochi, si nu am putut sa vad nimic pe fata lui.

- Mili, imi pare rau...

- Crede-ma, si mie imi pare rau...

- Nu vreau sa se termine... nu atat de repede, nu atat de brusc...

- Cristian, te rog, am nevoie de putin timp!

- Nu avem timp! Asta e problema mea, Mili, nu avem destul timp. Ti-am mai spus, gandul ca am termen limita ma termina, spuse el extrem de agitat.

Am plecat capul, si am soptit incet si fara vlaga, un "Noapte buna", apoi am pus mana pe clanta usii.

- Emily, nu face asta! Ne omori pe amandoi! Spuse el tinandu-mi cealalta mana intr-a lui incercand acum sa ma faca sa il privesc in ochi. Eu tineam cu incapatanare ochii plecati fortandu-ma sa ma feresc de puterea de atractie a ochilor lui. Stiam ca daca cedam acum, eram total pierduta indiferent ce trecut avea el sau ce viitor aveam noi.