FIRUL VIETII

3

Cand mi-am deschis din nou ochii, eram mai lucida ca oricand. As fi preferat de un infinit de ori starea de confuzie in care ma aflasem cu ceva timp in urma. Adevarul era de nesuportat. Copilasul meu nu mai era! Durerea ca el murise era infinit mai mare decat durerea ce o simtisem in perioada cand am crezut ca nu pot sa il am.

Copilasul meu murise! Iar eu traiam! Eram vie pe dinafara, dar eram moarta pe dinauntru. Mi-am amintit atat de clar totul! Bucuria nemarginita cand am aflat ca voi aduce pe lume un copil pe care mi-l dorisem atat de mult...Mi-am amintit si ultimele clipe din masina care se rostogolea dupa ce derapase pe poleiul periculos de pe sosea, pe timp de ceata deasa. Mi-am amintit pana si gandurile din acele clipe de dinainte de dezastru.

Cris dormea pe un scaun incomod din lemn si fier, cu capul pe brate. Cine stie de cand eram aici.

M-am miscat usor. Capul nu ma mai durea atat de tare, iar abdomenul nici pe atat. Simtind miscarea mea, Cris si-a ridicat anevoie capul, privindu-ma trist, insa eu eram sigura ca el nici macar nu isi putea inchipui cat de trista eram eu. Cat de mare era suferinta mea! Omuletul meu era mort...

- Ce a fost? L-am intrebat eu calma, cu toate ca-mi venea din nou sa urlu de durere, dar daca as fi facut-o, m-ar fi drogat din nou. Cand am inteles ca sotul meu nu imi intelesese intrebarea, am continuat: fetita sau baietel?

- Fetita, sopti el coborand barbia in piept, cu fruntea incretita.  

- Vreau s-o vad! Am spus eu hotarata.

- Emily, nu poti s-o vezi!

- De ce? E copilul meu, Cristian! Am tot dreptul s-o vad! Tonul meu era unul salbatic si ciudat.

- Am ingropat-o deja...e in pamant de doua zile...

- De ce? Cris? Cum ai putut face asta?

Eram din nou in pragul unei crize de isterie, insa Cris si-a pastrat calmul.

- E mai bine pentru tine, draga mea! va fi mai usor sa treci peste...

- Cine esti tu, Cristian, sa ai dreptul sa stii ce este mai usor pentru mine! am intrebat eu, printre dintii inclestati. Trebuia sa astepti raspunsul meu! E copilul meu! E fetita mea! Nu am avut nici macar sansa sa-mi iau ramas bun!

- Ai fi ramas cu imaginea ei in minte, si te-ar fi chinuit in fiecare clipa, scumpa mea.

Cris si-a intins bratul spre fata mea, insa tristetea mea era uriasa, iar eu il vedeam pe el raspunzator, il vedeam dusmanul care mi-a rapit copilasul...asa ca mi-am intors capul, cu ura. Nu mai puteam sa-l vad, nu ii mai puteam privi ochii. Apoi am rostit cu aversiune:

- Mi-ai luat sansa sa-mi strang macar o data copilul la piept, Cristian, si pentru asta nu te voi ierta niciodata!

- Mili, te rog, nu spune acum vorbe ce ar putea sa te doara mai tarziu, te implor, nu repeta cosmarul! Si eu simt aceeasi durere ca si tine...

- Durerea ce o simt acum e cu mult mai mare decat atunci, Cris! E insuportabila, e coplesitoare! Am murmurat eu ostil, fara sa ma intorc spre el. Nu ai tu cum sa stii ce simt eu! Nu tu ai simtit-o crescand in tine, nu sub inima ta a trait cinci luni si jumatate, iar tu, tu ai fost cel privilegiat, tu ai vazut-o, ai mangaiat-o, tu ai avut sansa sa-i pui o floare pe sicriu, si sa-i aprinzi o lumanare! Eu nu! Trebuia sa astepti! Unde ai ingropat-o?

- Mili, vocea lui era gatuita, grava, socata.

- Spune-mi! am poruncit eu dur.