FIRUL VIETII

16

- Cum te simti acum? intreba el zambindu-mi de indata ce ne-am privit.

- Mult mai bine...ai ceva de mancare pe aici? Simt o foame de lup.

- Nu este nimic in frigider, dar coboram si servim masa. M-ai luat prin surprindere cu dorinta ta de a veni aici...

- Vreau o pizza cu de toate...Mmm! Ce pofta imi este! Hai sa ne grabim!

Cris s-a ridicat repede si m-a ajutat si pe mine sa ma ridic. Deocamdata amintirile mi-au dat un ragaz...din moment ce nu mai vedeam lucruri noi, sau persoane, ele s-au blocat intr-o asteptare calma...Nici eu nu mi-am fortat memoria. Va trebui sa urmez sfatul doctoritei, si s-o iau cat se poate de incet...

Totul a tinut pana m-am oglindit in cristalul urias al unei oglinzi cu o rama superba de pe peretele din hol. Abia atunci m-am vazut cum aratam in realitate. M-am oprit uimita de transformarea mea. Daca la Cris, cea mai mare schimbare era in expresia ochilor, la mine am vazut mult mai mult. Eram mult mai slaba decat imi aminteam eu...Oasele umerilor imi ieseau prin piele, clavicula era mult mai proeminenta, incheieturile mainilor subtiri si firave, brazdate de albastrul venelor parca iesite la suprafata...Iar fata?! Oh! Fata mea era a unei batranici triste trecute prin viata: palida, o culoare atat de diferita de cea a amintirilor mele, umerii obrajilor erau imensi acum ca nu mai aveam rotunjimea delicioasa a fetelor tinere, colturile buzelor indreptate mult in jos, spre barbia ascutita...Iar ochii? Oh! Ochii parca nu erau ai mei. In adancul intunecat se casca o rana profunda...Ochii mei erau martorii tuturor trairilor prin care am trecut...si au ramas profund marcati de acestea...Cearcanele adanci si vinetii completau tabloul epavei mele...si pentru ca acest tablou sa fie perfect am observat intre sprancene doua cute adanci, care imi imbatraneau chipul...Eram urata! Ma vedeam urata, si ma simteam la fel. Am inchis ochii si mi-am amintit de stralucirea mea de odinioara. Nu ma vazusem niciodata frumoasa, nici interesanta insa in comparatie cu chipul meu de acum, fusesem stralucitoare si draguta. Ochii erau bijuteria care-mi luminase chipul...Acum, ei dezvaluiau doar suferintele prin care trecusem. Bujorii rozalii contrastau mereu cu negrul intunecat al ochilor, iar, acum... Am inghitit panicata. Cu chipul asta nu il meritam pe printul meu. Nu avea ce sa-l mai atraga la mine. Paream cu cel putin douazeci de ani mai in varsta decat fusesem in amintirile mele...Mi-au revenit in minte, mii de reflexii...mii de poze...si parca nu eram eu! Cristian a aparut brusc in spatele meu, surprinzandu-ma...

- Mili, sopti el la urechea mea...apoi ma intoarse spre el si isi aseza palmele pe umerii mei. Mili, a mai fost o vreme cand am dat ordin sa dispara toate oglinzile din jurul tau...nu ma face s-o fac din nou...nu ma face sa arunc toate oglinzile ca tu sa nu te mai poti vedea! Voi face orice iti va usura situatia! Transformarea ta este intr-adevar vizibila, si socanta, dar nu ireversibila! Pentru mine esti frumoasa, scumpa mea, cu tot cu cearcane, cu tot cu cutele adanci dintre sprancene, cu tot cu paloarea asta care ma sperie...pentru mine, esti tot tu! Si am incredere ca iti vei reveni surprinzator de repede! Ai mai facut-o! Nu trebuie decat sa-ti creez mediul linistit in care sa iti revii, ceea ce ma duce la o idee: ce-ar fi sa ne mutam in apartament? Doar noi doi!

- De ce imi spui asta, Cris? De ce te temi? Am intrebat eu incet, mangaindu-i obrazul. Ar putea fi mai rau?

- Ma tem sa nu cazi din nou! Isi dadu el drumul, fara sa-si mai poata controla emotiile. Ma tem sa nu se repete...ma tem ca ma vei respinge din nou, ma tem ca ma voi trezi din nou dimineata fara sa te am langa mine...se opri pentru un moment privindu-ma incruntat, apoi continua murmurand slab: cel mai tare ma tem ca voi fi nevoit s-o fac din nou! Ca voi fi nevoit sa te las acolo! Asta a fost cel mai greu moment din intreaga mea viata...M-am simtit sfasiat in bucati, in mii de bucati, Mili! Am crezut ca mor de durere in acea zi cand te-am vazut si te-am auzit...Am stat in masina o zi intreaga...in parcarea clinicii, luptandu-ma cu mine! Imi venea sa ma duc sa te iau inapoi! Au fost clipe in sir in care incercam sa ma conving ca as putea trai in continuare cu tine, in starea aceea...am sperat sa te vad iesind din clipa in clipa, zambitoare, calma, asa cum te stiam eu...Asa cum te-am cunoscut eu...Calmul tau ma socat la inceputuri...tu puteai sa te controlezi atat de bine, aveai un autocontrol pe care il invidiam uneori. Eu fusesem intotdeauna cel impulsiv, cel ce trebuia controlat...si atunci cand te-am vazut zbatandu-te sa scapi de ei, implorandu-ma...Oh! A fost cutremurator! M-am intrebat de mii de ori daca am facut ceea ce trebuia! M-am intrebat de mii de ori daca ma vei ierta vre-odata pentru ceea ce ti-am facut! Tocmai in acea zi cand tu pareai atat de fericita, si de impacata...Iar eu te-am adus in starea aceea...in care sa nu-ti mai pese de nimic altceva decat sa scapi din mainile lor! Am sunat in fiecare zi, de zeci de ori, sa vad cum te simti...Am fost in fiecare zi acolo, dar nu m-au lasat sa intru la tine...Mi-au spus ca nu vrei sa cooperezi deloc, ca nu vrei sa vorbesti cu nimeni, ca nu vrei sa mananci...si ca...Oh!...Mili, cand Adelina mi-a spus ca nu garanteaza succesul acestui tratament daca nu te poate face sa cooperezi...si ca va trebui sa aiba consimtamantul meu pentru urmatoarea faza a tratamentului...Adica blocarea memoriei...blocarea tuturor amintirilor tale...Asta as fi semnat oricand, asta insemnand un ragaz pentru mintea ta puternic zdruncinata, insa riscurile si efectele secundare ce se preconizau a fi deosebit de puternice...pentru organismul tau slabit...hranit doar prin perfuzii...Am fost terifiat! Daca ti se intampla ceva in timpul tratamentului? Daca mintea ta s-ar fi pierdut pentru totdeauna? Daca inima ta ar fi cedat de oboseala...Altfel ar fi fost daca ai fi manacat, daca ai fi fost de acord cu cerintele doctoritei, esentiale pentru succesul tratamentului, ti-ar fi fost mult, mult mai usor. Ai fi avut forta necesara sa infrunti efectele secundare. Si mie mi-ar fi fost mult mai usor. As fi scapat de raspundere si de remuscari. Asa, combinatia medicamentelor cu perfuziile pentru hranire a avut efecte infioratoare...Cand Adelina mi-a descris starea in care erai nu am mai putut rezista! Trebuia sa te vad! Imi spusese ca in acel moment nu aveam cum sa influentez rezultatul...si imi mai atrasese atentia ca voi fi socat de starea ta, insa nimic nu ar fi putut sa ma pregateasca pentru ceea ce a urmat...Am avut cosmaruri noapte de noapte de atunci...am crezut ca te urmez in acea zi...Am crezut ca-mi pierd mintile si ca voi ajunge langa tine, si mai ca imi doream acest lucru...sa fiu internat acolo, in salonul de langa al tau, sa trec prin ceea ce ai trecut tu...sa fiu in lumea ta...A fost nevoie de un calmant puternic si pentru mine in acea zi...Adelina a fost cea care m-a linistit. Avea dreptate in argumentul ei: cine te va intampina la revenirea ta pe aceasta lume? Mili, te-am implorat, si m-am rugat de tine sa nu renunti...Insa tu erai atat de pierduta...fara nici o reactie...Abia daca ti-ai putut deschide ochii, insa priveai prin mine...a fost chinuitor...