FIRUL VIETII

2

Cand am ajuns acasa m-am trantit in pat si am dormit dusa pana tarziu. Era miezul zilei cand am reusit sa ma trezesc de-a-binelea. Am iesit ametita din camera. Aveam nevoie de o plimbare. Trebuia sa fiu singura. Iubeam sa ma plimb in padure. Da, asta trebuia sa fac. Singura in padure imi voi pune ordine in ganduri.

- Buna, Eva, ma duc in padurea aia de langa sat. Am nevoie sa fiu singura. Nu te superi, nu?

- De ce sa ma supar? Ai doar grija de tine.

- Il iau pe Rex cu mine. Ne vedem mai tarziu...Hai Rex!

Cainele m-a urmat ascultator. Padurea nu era departe. Cred ca erau doar doi kilometri pana acolo. Cand am intrat in umbra copacilor am simtit ca ma relaxez. Am pasit pe covorul de frunze uscate, si fosnetul lor mi-a transmis starea de liniste de care aveam atata nevoie. Lumea mea era intoarsa pe dos. Nici nu am simtit cum trece vremea si cand am realizat cat e de tarziu, si cat de adanc am intrat in padure m-am panicat. M-am intors pe acelasi drum. Asa am crezut, dar nu gaseam cararea. De-odata am simtit o durere ascutita la picior. M-am aplecat sa vad in ce m-am lovit, pipaindu-mi gamba. Cand mi-am privit mana m-am panicat mai rau. Imi era plina de sange. Am calcat intr-o capcana pentru mistreti. Am incercat cu infrigurare sa-mi scot piciorul din cursa, dar dintii metalici ma tineau strans, patrunzand in muschi tot mai adanc si strangand oasele. Durerea era insuportabila. Dar groaza ca nu mai pot ajunge acasa, si ca se lasa noaptea m-a paralizat pentru moment.

- Rex, Rex du-te acasa! Du-te dupa ajutor!

Cainele se agita in jurul meu. I-am repetat sa mearga acasa aratand cu degetul in directia unde speram sa fie satul. Si spre bucuria mea a luat-o la goana lasandu-ma singura in mijlocul padurii. Cat sa fi trecut? O ora, doua, trei. Umbrele inserarii s-au lasat deja peste padure, si auzem fosnetul pasarilor de noapte ce zburau printre crengile copacilor. Nici macar nu stiam daca Rex chiar a inteles ce i-am cerut. Daca nu se mai intoarce? Daca nu reuseste sa aduca ajutoare? Ce o sa ma fac?

Deodata parca mi s-a parut ca aud strigate. Dar nu, nu puteau fi. Nu puteam spera sa fie strigatele pe care le asteptam. Ba nu! Acum se auzeau mai clar. Spre marea mea usurare cineva ma cauta. Strigatele se auzeau tot mai aproape si nu a durat mult ca am auzit si pasii pe covorul de frunze. Rex m-a gasit primul si a inceput sa latre agitandu-se in jurul meu. Un fascicul de lumina se misca in apropiere pana cand s-a oprit pe fata mea.

- Doamne, Mili...

Visam. Nu puta fi el. Nu putea fi Cristian salvatorul meu. Nu reuseam sa-i vad chipul dar vocea lui era inconfundabila si as fi recunoscut-o dintr-o infinitate de oameni. S-a aplecat spre mine.

- Emily, ce ti s-a intamplat?

- Piciorul, mi-am prins piciorul, am soptit eu fara vlaga.

Cand a vazut piciorul meu prins in clestele capcanei a scos o sumedenie de injuraturi si blesteme la adresa oamenilor necunoscuti care au montat-o.

- Stai nemiscata. Te eliberez cat pot de repede. Mili, vorbeste cu mine! Te rog...

Simteam cum dintii de fier ies incet, milimetric de incet, din piciorul meu. O, doamne, cat de tare doare. Imi era o greata teribila de la durerea infioratoare ce o simteam acum dupa ce amorteala mi-a trecut. Sangele cald mi se prelingea din ranile deschise lasate de capcana. Cred ca am lesinat de durere, sau din cauza sangelui pierdut, nu stiu. Stiu doar ca m-am trezit in bratele lui puternice si nu-mi puteam deschide ochii. Ma ducea acasa tinandu-ma strans la pieptul sau. Cand a ajuns la usa casei a batut cu putere si Eva a deschis repede usa.

- Vai, Cris. Ce e cu Mili, ce e cu ea? Striga ea panicata.

- Sst. Sst. Eva ajuta-ma sa o intind pe canapea. Calmeaza-te. Totul va fi bine.