FIRUL VIETII

FAMILIE 1

Asa se face ca am urcat singura si deprimata in trenul care mergea in Oradea. De acolo urma sa iau un autobus pana in sat. Eram foarte trista ca eram singura. De ce nu puteam sa fiu ca si Cristina si sa spun NU, pur si simplu. Dar sa-i spun NU mamei era peste puterile mele. O respectam prea mult. Eram incapatanata din fire dar cand era vorba de mama mea nu puteam sa ma impotrivesc.

M-am asezat pe banca din compartimentul gol al vagonului. Trenul nu era aglomerat. Era seara de vineri. Am ales aceasta seara stiind ca nu vor fi multi calatori. Urma sa calatoresc toata noaptea si deja imi era somn. Pentru a incerca sa ma tin treaza am luat o carte din bagaj si am inceput sa citesc dar gandurile mi-au zburat departe. Ce s-a intamplat? De ce sunt singura? De ce nu aveam si eu un prieten? Nu-mi era scris sa ma indragostesc? Nu-mi era scris sa simt fiorul dragostei asa cum citeam in carti ca se intampla? Un gand launtric incerca sa ma convinga ca nu era nimic in neregula cu mine. Ca va veni si timpul meu. Poate daca nu analizam asa profund firea omeneasca incercand sa-i inteleg, voi reusi sa ma simt atrasa de cineva. Poate daca nu as fi atat de timida, as putea lasa pe cineva sa se apropie de mine. Intotdeauna am fost privita drept sora cu trei ani mai mica a Elei sau verisoara Cristinei si nimic mai mult.

Trenul inghitea kilometru cu kilometru alergand prin noapte ducandu-ma tot mai aproape de destinatie. Oare cum va fi fara Cristina? Ea reusea sa ma inveseleasca mereu cu firea ei vesela si glumeata si reusea sa-mi ridice moralul.

Timpul trecea infiorator de incet si ma cuprindea disperarea la gandul ca mai aveam de asteptat vreo patru ore dupa un autobus plin cu oameni care se vor holba la mine. Toata ziua de sambata imi era stricata. Sigur voi dormi ore bune ca sa recuperez oboseala asta.

In sfarsit eram in autobusul care ma ducea spre sat. Stiam ca aveam de calatorit 40 de minute sub privirile iscoditoare ale satenilor. Incercam sa-mi amintesc figurile cunoscute din sat dar nu tare am reusit. Cum nu eram o fire sociabila, nu am cunoscut multa lume in sautl natal al mamei mele. In toti anii in care am petrecut vara de vara nu am umblat prin sat, nu am socializat cu copiii de varsta mea si nu am facut cunostinta cu multi oameni si mama s-a mutat demult din acest sat asa ca nu am reusit sa-mi dau seama cati dintre cei din autobus stiau cine sunt, dar spre norocul meu nu au incercat sa intre in vorba cu mine.

In statia de autobus din sat ma astepta Eva cu zambetul pe buze. Era o fata frumoasa, cu trasaturi fine si parul saten deschis, lung pana peste talie. Mi-a sarit in brate de cum am coborat. Satenii erau lamuriti despre identitatea mea si-mi aruncau zambete fugare.

- Buna, Mili. Bine ai venit. Cred ca esti rupta de oboseala.

- Da. Sunt franta, am soptit eu fara vlaga. Abia astept sa mi pun capul pe perna.

- In curand, in curand. Prima data mancam ceva, si apoi te poti odihni. Stii ca a intervenit o schimbare? O sa stai la mine toata vacanta.

- De ce?

- Sa nu-mi spui ca nu vrei, ca ma supar! Vara asta vreau sa te distrezi. Esti domnisoara acum. Trebuie sa intri in lume.

- Eva, cred ca momentul si locul intrarii in lume il hotarasc eu. Stii foarte bine de ce sunt aici.

- Hmm... vad ca esti prost dispusa... vorbim dupa ce te odihnesti.

- Nu avem ce vorbi, Eva, i-am raspuns eu taios. Felul acesta de a-mi aranja cineva viata ma irita intotdeauna. De ce trebuia cineva sa hotarasca in locul meu. Daca aveam chef sa ma distrez ramaneam acasa cu Cristina.

Fata s-a oprit la timp din comentarii citind pe fata mea iritarea, si pasind alaturi de mine pe trotuarul ingust, se indrepta agale spre casa, salutand din cand in cand cate un satean curios.