FIRUL VIETII

10

L-am privit o vreme, usor incruntata, cautand o metoda de a negocia cu el. Nu imi doream ca un negru strain sa se bage in viata noastra. Pana acum Maia fusese in stare sa ingrijeasca singura caminul lor.

- Mili...insista el incruntandu-se.

- Stai putin, inca nu ti-am raspuns, inca ma gandesc cum sa negociez la sange!

- Nu ai nimic de negociat! Zambi el binevoitor.

- Ba da! Trebuie sa fie o portita! Da! Asta este! Am gasit. Ai voie sa angajezi o menajera, daca nu se baga in bucatarie...

- Vrei sa spui ca o iei pe urmele mamei? Se lumina el.

- Voi pazi sanctuarul ei! Si sa stii ca o inteleg acum! Am exact aceleasi sentimente in legatura cu bucataria. Deci, numai asa voi fi de acord cu o menajera, daca si numai daca nu pune piciorul in bucatarie si in camera noastra! Ce spui? De acord? Batem palma?

- Hm! Sunt sigur ca asta este ultima varianta pe care o accepti, asadar nu am ce face. Trebuie s-o accept si eu!

- Asa te vreau! Am soptit eu si m-am asezat in bratele lui sarutandu-l fin. Te iubesc dragul meu...imi pare rau ca te-ai speriat din cauza mea...Nu iti poti inchipui cat de tare ma tem de injectii...De ace, de seringi...De cutite si de foarfeci, indreptate spre mine...Din cauza asta nu am visat niciodata sa devin doctor...Nu puteam concepe sa fac eu injectii din moment ce ma tem atat de tare...

- Nu s-a vazut pana acum! Doar ai dat piept cu ele din primele noastre zile. Cum de nu mi-ai spus pana acum?

- Le recunosc importanta, Cris, si atunci cand nu ai ce face, asta este. Strangi din dinti si incerci sa iti controlezi mintea, insa stiu ca niciodata nu imi va trece teama asta.

- Eu sunt vinovat pentru ce ai fost nevoita sa faci azi. Dar am crezut ca mai este pana sa ajunga la injectii...Timpul ei este mult mai scurt decat am crezut eu...gemu el strangandu-si baza nasului, incretindu-si fruntea...Haide, du-te la culcare! Trebuie sa te odihnesti...Daca te imbolnavesti, eu innebunesc aici...Nu voi rezista. Mili, te rog ai grija de tine...

- Iubire, eu voi fi bine...Promit.

M-a ajutat sa urc in camera noastra cu gemenii nostri care habar nu aveau ce drama se petrece in caminul nostru. Ei erau fericiti in lumea lor, gangurind veseli, jucandu-se mereu impreuna. Legatura dintre ei era extrem de puternica. Nu erau greu de crescut. Deocamdata...

Cris a mai ramas o vreme cu noi, povestind despre atelier, despre comenzi, si despre oamenii de acolo. Nu au mai fost niciodata probleme la hala. Treaba mergea foarte bine...

Copiii au adormit demult iar noi inca mai cautam subiect de discutie...Parca urma sa ne despartim pentru multa vreme...Eram inca in toiul povestilor cand s-a auzit din nou tipatul Maiei...

Cristian lasase usa ei si usa camerei noastre deschise...Se asteptase ca Maia sa se trezeasca. Efectul morfinei se terminase, si ea avea nevoie de o noua doza din puternicul calmant. Cris se ridica brusc si se repezi in jos pe scari. Eu m-am asigurat ca micutii nu sunt in pericol sa cada din pat si m-am grabit sa-l urmez. Am ajuns in camera chiar in momentul in care Cris era aplecat asupra bratului ei si ii administra o seringa de morfina...

Nu m-am gandit niciodata ca il voi vedea cu seringa in mana...M-am cutremurat cand mi-am amintit senzatia aceea cand intra acul in piele... si stomacul mi s-a strans dureros.