FIRUL VIETII

FOCUL

In primul rand era Eva. Nu puteam sa-i fac asta. Poate mai simte ceva pentru el si eu doar i-as rasuci cutitul in rana. Trebuia cumva sa aflu asta. O alta problema, din punctul meu de vedere, era chiar inocenta mea. Puteam eu sa ma arunc cu capul inainte in relatia asta inainte sa-l cunosc mai bine? Pana unde puteam sa inaintez in relatia asta? Care ar fi limita mea? Ce urmari pot fi din relatia asta?

Nu cunosteam niciun raspuns. Stiam doar ca il iubeam si ca nu ma mai puteam opri aici. Ar trebui sa las timpul sa raspunda la intrebarile astea. Doar timpul imi putea spune daca e un foc extraordiar de mare, dar din paie, o valvataie, sau daca acest foc nu se va stinge la prima furtuna, la prima lovitura a destinului.

Logica imi spunea ca as putea afla totul despre el de la Eva, si apoi sa iau o hotarare. Dar nu voiam sa intru in relatia asta cu idei preconcepute, trebuia sa descopar eu cine e Cristian. Si daca voi descoperi un trecut cu care nu as putea trai, ma voi putea eu retrage atunci? Am timp sa aflu acest trecut?

Toate aceste ganduri mi se invarteau in cap, fara sa reusesc sa mi le pun in ordine. Am luat hotararea sa incerc sa discut cu Eva, sa incerc sa aflu ce simte ea pentru el. Asta este. Raspunsul la toate aceste intrebari statea in raspunsul Evei.

M-am trezit tarziu. Am reusit sa ma odihnesc neasteptat de bine. Daca nu imi miscam piciorul abia daca simteam durerea. Cand am deschis ochii, prima imagine a fost chipul lui frumos, zambind spre mine.

- In sfarsit. Te-ai trezit. Incepusem sa-mi fac griji. Cum te simti?

- Sunt bine. Chiar sunt bine. Cat e ceasul?

- E trecut de amiaza.

- Uau, chiar am dormit mult. De aceea mi-e atat de foame.

- Speram sa spui asta, rase el vesel. Ti-am adus mancare. Sper sa iti placa. Vrei sa gusti?

l-am privit cu neincredere.

- Unde e Eva? Cine a pregatit mancarea?

- Mama a pregatit mancarea. Eva stie. E afara in curte.

- Mama ta? Esti nebun! Cum sa-mi pregateasca ea mancare? Am intrebat eu incruntandu-ma.

- Sper ca nu te-ai suparat prea tare. A fost placerea ei. Tare ar vrea sa te cunoasca!

- I-ai spus mamei tale despre mine?

Nu reuseam sa procesez nimic din ce-mi spunea. Cum sa-mi trimita mama lui mancare! Cum sa stie de mine?

- Da. M-a vazut agitat toata saptamana trecuta. A trebuit sa-i spun ce ma framanta. Nu a fost ceva cu care ea sa fie obisnuita

- Si totusi vrea sa ma cunoasca? Am zambit cu neincredere. Nu se leaga.

El a zambit strengareste.

- Problema s-a simplificat mult. O cunoaste pe mama ta. Au fost colege de clasa.

- Serios?! Hm ce ciudat mi se pare sa vorbesc cu tine despre mama.

- Mie nu mi se pare ciudat. E ceva normal. Dar acum mananca.

- Nu pot sa mananc in pat. Ar trebui sa ma ridic.

- Acum mananci in pat. Apoi te ajut sa te ridici. E bine asa? Hai fa-mi placerea asta. Vreau sa te servesc eu.

L-am privit surprinsa. Nu putea fi el baiatul cu ochii reci ca gheata din prima zi. Era un alt Cristian. Dar oare care era cel real?

- Mananc daca mananci si tu.