FIRUL VIETII

4

...Alergam pe o pajiste plina de flori superbe, prin iarba inalta, cautand ceva. Alergam in toate directiile, cu disperare...Apoi dintr-o data am auzit clar o voce de copil, si instinctiv, m-am indreptat in directia de unde se auzea.

- Mama, mama...te astept! Vino! Sunt aici!

Mama! Oh cum suna acest cuvant rostit de copilul tau! Un balsam puternic pentru suflet! Copilul meu avea nevoie de mine! Inima a inceput sa-mi bata navalnic in piept si aerul nu-mi ajungea. O, Doamne! O! Doamne! Fa sa vorbeasca in continuare! Altfel nu o pot gasi! Nu voi fi in stare s-o gasesc!

- Mama, sunt aici...

Vocea se auzea ceva mai slab, iar eu ma invarteam in cerc, nauca, prinsa intr-un nedorit joc "de-a v-ati ascunselea". Iarba era tot mai inalta si mai deasa. Am alergat dintr-un colt in altul campului intins parca la nesfarsit, incercand sa culc la pamant iarba, pentru a o putea vedea pe fetita mea.

Si, in sfarsit, am reusit s-o vad. Oh! Era atat de frumoasa in rochita alba, vaporoasa, ce flutura usor in bataia vantului. Am alergat fericita spre ea, cu nerabdarea in suflet! Stiusem ca fetita mea nu murise! Uite-o acolo, frumoasa, cu parul lung, blond. Acolo era copilul meu! Acolo era miracolul meu! Urma s-o imbratisez, urma s-o strang in brate, asa cum o stransesem in pantecul meu! Inima imi era mai agitata ca oricand...Insa in momentul in care am crezut ca bratele mele o puteau atinge, ea se indeparta din nou...Bulversata, am alergat din nou spre ea...si, din nou s-a indepartat de mine...Alergam spre ea fara sa imi dau seama ca deja nu mai eram pe campul inverzit, si atunci cand m-am oprit si am privit in jurul meu si am ramas consternata de locul unde am fost atrasa...

Sute de cruci de marmura inverzita de vreme, napadite de iedera, ma inconjurau, sute de placi funerare, cu sute de nume...Am inghit speriata. Mereu m-am temut de cimitire...De fapt nu neaparat m-am temut, insa fiorii erau puternici cand treceam pe langa vre-un cimitir si alegeam sa ocolesc pe cat se poate acele locuri. Acum insa ma aflam in mijlocul lor, in mijlocul a sute de morti ingropati sub lespezile de piatra sau sub mormanele de pamant acoperit cu flori triste...

Fetita mea se oprise langa un mormant proaspat sapat, o movila neagra, strajuita de un ingeras alb de marmura curata si stralucitoare. Am privit o clipa frumusestea statuii albe ca spectrul lunii, apoi mi-am privit din nou fetita. Speram acum sa-i vad chipul. Ea era foarte aproape, si in momentul in care s-a intors spre mine, am incremenit de groaza: fetita mea nu avea chip! In locul trasaturilor ce stiam ca le voi recunoaste, in locul ochilor albastri cu luciri metalice, cu gene lungi si arcuite, in locul buzelor moi si pline, perfect conturate, in locul nasucului mic si obraznic, era o ceata densa, alba si laptoasa...am tipat scurt si...

M-am trezit leoarca de sudoare, innebunita de groaza si durere...copilul meu nu mai exista...era doar o ceata deasa, doar un suflet botezat, legat de pamant...

Am coborat din pat, clatinandu-ma usor, ametita din nou. Stiam ce aveam de facut. Trebuia sa gasesc o modalitate sa ajung la puiul meu! M-am invartit prin salon si spre marea mea bucurie mi-am descoperit hainele intr-unul dintre sertarele micului dulapior din coltul salonului. Erau hainele pregatite pentru maine. Insa eu eram sigura ca, daca asteptam pana maine, va fi prea tarziu sa-mi vad fetita, sau, si mai rau, el nu ma va lasa sa ma duc in cimitir. Stia ca ocolesc mereu acele drumuri...

Voi merge singura pana acolo unde ma astepta ingerasul meu. In curand voi fi cu fetita mea. M-am imbracat repede. Trebuia sa ma grabesc, in curand s-ar putea sa apara si sa ma impiedice sa ajung la ea. A spus ca se intoarce spre seara...trebuia sa fiu departe pe atunci, altfel totul s-a teminat pentru mine.