FIRUL VIETII

2

Cand am intrat in casa Elisei am fost socata de galagie si am realizat ca a fost cea mai buna idee sa locuiesc la Eva. Nu cred ca rezistam mult in aceasta casa. Imi erau dragi verisorii mei dar nu tin minte sa fi fost atat de galagiosi anii trecuti. Cel mai mic dintre ei mi-a sarit in brate cu tipete ascutite.

- Uau ce primire! Am exclamat eu invartindu-l in aer.

- Mili, ce mare si frumoasa te-ai facut! Nu imi vine sa cred ca a trecut doar un an de cand nu te-am mai vazut!

Am zimbit usor la spusele ei. Elisa era neschimbata. Matusa mea favorita. Cu ea ma intelegeam cel mai bine dintre surorile mamei. Imi zambi si ea ca raspuns. Copiii roiau in jurul meu. Trei baieti nazdravani pe care pot sa spun ca ii cunosteam foarte bine.

Cel mai mare, de 5 ani, Eric, era cel mai cuminte si cel mai ascultator. Mijlociul, Toby, era nazdravanul. Avea o minte ascutita dar nu prea puteai sa-l imblinzesti. Era foarte incapatanat. Si cel mic, Marc, era cel mai dragut si foarte atasat de mine.

- Hai sa iesim in curte. Am pregatit gratarul si sper ca va e foame.

- Mm, suna bine chiar imi era dor de un gratar.

Eram incantata ca mi-a revenit pofta de viata. Poate va fi bine. De ce sa imi stric vara gandindu-ma la ce ar fi putut sa fie daca venea si Cristina cu mine. Poate Eva avea dreptate. De ce nu? De ce sa nu incerc sa simt ca traiesc. Am iesit razand din casa in curtea din spate cu micul Marc in brate. Da, va fi ceva nou. Voi invata sa traiesc clipa. Asa voi face.

Deodata am auzit un schelalait jalnic si m-am uitat intrigata spre Elisa.

- Ce-a fost asta?

- O, e un caine pe care l-am gasit in padure acum cateva zile. Era ranit si l-am adus acasa. Dar nu pot sa-l las liber. E foarte agresiv. Nu ma pot nici eu apropia. Nu stiu de ce.

- Pot sa il vad?

- Da. Dar ai grija. Nu vreau sa ajungi la spital din prima zi.

Imi placeau cainii foarte mult, dar nu am avut ocazia sa am unul. Noi locuiam la bloc si mama ne-a interzis categoric sa aducem caini in apartament. M-am indreptat spre debara, locul de unde se auzeau in continuare maraituri. Am lasat copilul din brate ca masura de precautie m-am apropiat incet. Un marait printre coltii dezveliti m-a avertizat sa nu ma apropiu mai mult. Era un ciobanesc german deosebit. Un exemplar mare si frumos. Am stat o clipa nemiscata uitandu-ma in ochii lui galbeni. Am citit de multe ori cum trebuia sa te comporti cu cainii. Prima regula era sa nu simta ca iti este teama. Si apoi trebuia sa il domini cu privirea. Maraitul a incetat treptat dar inca avea blana zbarlita pe gat.

Am inceput sa vorbesc cu el cu o voce calma si joasa pana cand a parut ca se relaxeaza, apoi am intins mana spre el. Si-a lasat urechile pe spate dar nu a scos nici un sunet. Nu m-am grabit sa il ating. Doar imi mentineam vocea joasa si calma pana cand spre surprinderea mea, cainele a inceput sa dea din coada. Atunci l-am mangaiat intre urechi si el s-a intins pe spate. Stiam ce inseamna asta. Supunere totala. Am reusit.

- Nu se poate! Cum ai facut asta?

La auzul vocii Elisei, cainele a ciulit urechile, dar nu s-a ridicat, semn ca ii placea sa fie mangaiat.

- Eli, mi-l dai mie cat stau in sat?

- Ai innebunit? Nu vreau cainele asta la mine acasa! Uite ce fioros este! Exclama Eva contrariata.

- Haide, lasa-ma sa-l duc la tine. Imi place. Il vreau si sunt sigura ca Elisa nu se va supara daca il duc de aici. Nu e foarte prietenos cu copiii.

- Ai dreptate, Mili, poti sa il duci daca vrei.

- Da, da. Vreau foarte mult cainele.

Ca sa imi faca pe plac Eva nu a mai protestat, statea doar ceva mai imbufnata.