M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul 88

     Dacă mi-ar fi spus cineva că o să-mi petrec primavara anului ăsta prin tribunale, luptându-mă pentru propria libertate, l-aș fi scuipat între ochi și i-aș fi zis să se ducă dracu.

     Și, totuși, iată-mă! Zi după zi, proces după proces, vizite la tribunal, între judecători, procurori și avocați, chinuindu-mă să nu-mi fut toată viața.

     Mai bine nu-l mai puneam pe Ethan să-i deschidă ușa Juliei!

     Scorpie nenorocită!

     Pe Ochi Verzi nu l-am văzut niciodată așa nervos ca în ziua primului proces: singurul lucru pe care i l-a spus avocatului a fost un "ești concediat" apăsat și bărbatul n-a îndrăznit să mai obiecteze. Ha! Ce glume ai, Evelyn!

     M-am abținut cu greu din a o trage de păr pe femeia cu ochi de șarpe și zâmbet satisfăcut — nu de alta, dar știu că și acum, dacă aș avea-o în fața mea, aș șterge cu ea pe jos.

     Dracu s-o ia!

     Din momentul în care Julia a pus mâna pe scrisoarea lui Deb, n-a durat mult până când a unit piesele de puzzle și a început haosul — nu există un cuvânt mai potrivit decât acesta pentru ce a urmat.

     De două luni încoace, tot ce visez sunt dosare, săli de judecată și, obsedant de mult, pe femeia cu ochi de șarpe care mi-a mâncat zilele.

     Debesis, ce faci acolo sus?

     Sunt singură cu Adonis în apartamentul lui Ethan, mâncând popcorn din mijlocul canapelei: până se definitivează procesul, n-am voie să calc în editură. Să dea dracu dacă a mers ceva bine în ultima vreme! În afară de Ochi Verzi, toate sunt de căcat.

— Ce zici, Adonis? Crezi c-o să intru-n pușcărie? mă aud vorbind cu patrupedul, cât îl mângâi ușor, privindu-l frumos.

     E o minunăție de cățel: își ridică urechile, își înclină capul și mă privește cu ochi mari și negri, parcă ascultând.

— Cine știe, hm? Poate mi-ar sta bine în uniformă de pușcăriaș, zâmbesc în colțul buzelor, mai mult a tristețe, și încă nu-mi vine să cred că ce se întâmplă e real.

      Soneria mă face să-l las pe Adonis și să mă ridic de pe canapeaua care aproape a devenit o parte din mine, la cât am stat acolo, fără să fac nimic. Nu știu cine ar putea să vină la apartamentul lui Ethan și habar n-am ce să zic dacă e cineva necunoscut, dar asta e, fie ce-o fi.

     Mai am ceva de pierdut?

     Tu nu, el da.

     Deschid ușa. În fața mea stă un bărbat îmbrăcat la costum, cu păr șaten și ochi pătrunzători — iar eu arăt ca dracu, în tricoul lui Ethan, ciufulită și cu cearcăne până la pământ.

     Bravo, îl faci de râs!

— Domnișoară Potter?

     E aici pentru mine?

     Cine naiba mai e și ăsta?

— Da, eu sunt, mai degrabă mormăi decât să vorbesc, cât îmi trec mâna prin păr — poate îl mai aranjez puțin, să arate decent.

     N-are nicio citație pentru mine, niciun plic. Ce vrea?

— Bună ziua, îmi cer scuze pentru deranj. Domnul Malfoy m-a trimis să vă iau.

     Domnul Malfoy?

     Hades?

     Îl privesc confuză. De ce n-a venit el, pur și simplu?