M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul 69

— Bună dimineața, mă salută, radiant ca întotdeauna, și nu mă chinui să-i răspund: doar îi zâmbesc.

     La cât de tare m-am grăbit ca să fiu gata acum, am nevoie de câteva secunde ca să-mi trag sufletul.

     Închid ușa în urma mea și o iau înainte pe coridor, cu el în spatele meu. Îl analizez rapid, cât așteptăm liftul împreună: același păr haotic dat pe spate, enervant de frumos, același zâmbet copleșitor și aceeași pereche de ochi verzi care rămâne ațintită asupra mea fără ocolișuri sau ezitări.

     Îmi place asta.

     Acum nu mai e îmbrăcat la cămașă, ca ieri. Poartă un hanorac gri, cu emblema celor de la Lakers, și o jachetă de blugi pe deasupra, de aproape aceeași culoare ca pantalonii lui din denim. Perechea de Nike-uri din picioare îi dă un aer adolescentin, dar pot jur că fiecare piesă vestimentară e cumpărată din cine știe ce magazin scump și exclusivist, în care n-aș intra nici moartă.

     Nu-i că n-am bani de ele sau că nu-mi permit nici măcar să-mi clătesc ochii cu materiale sofisticate — ai mei s-au asigurat mereu că avem tot ce ne dorim, nu am dus lipsă de nimic.

     Poate doar de tată, la cât de mult pleca.

     Mama a avut grijă să rămânem cu picioarele pe pământ, în ceea ce privește averea ascunsă de tata la Gringotts. Voia să fim siguri că ce purtăm nu face prea mult rău naturii și că niciodată nu uităm: omul face hainele, nu invers. Ne explicase cu mult calm, mie și fraților mei, că industria textilă polua al dracului de mult, iar prețurile ridicate de la firmele așa-zis "importante" duceau doar la o încurajare a copierii și, prin urmare, la crearea și mai multor haine — la o poluare și mai mare.

     Plus că, de cele mai multe ori, numele brandului dublează sau triplează prețul produsului, dar nu și calitatea lui.

     Practic, te storc de bani inutil și îți mai iau și din anii de viață.

     Recunoaște, erai gata să-ți vinzi și sufletul pentru o pereche de AIR Force-uri când erau la modă.

     Bine, recunosc. Adolescenta din mine ar fi leșinat de entuziasm pentru așa ceva.

     Vocea răgușită a lui Ethan mă scoate din gândurile mele, făcându-mă să-l privesc:

— Îmi place fularul.

     Nu trebuie să mă privesc în oglindă ca să știu ce îmi încojoară gâtul: zâmbesc automat.

     Port același fular pe care l-am purtat și zilele trecute, singurul pe care l-am după mine în New York, de altfel — cel verde cu argintiu, purtând emblema Viperinilor, primit de la Hades Crăciunul trecut.

     Ce-o face blondul acum?

     Oare se gândește și el la mine?

     Care-s șansele să poarte și el mănușile de la mine, chiar acum?

     Nule. Inexistente. Egale cu zero.

     De câte ori e nevoie să-ți spun că nu-i pasă de tine ca să accepți?

— Și mie, îi răspund, zâmbind în colțul buzelor, și mă întorc cu fața spre el ca să nu mă lovesc de imaginea obosită a fetei din oglindă.

     Nu te uita.

     Nu e nimic de admirat.

     Nu ești frumoasă, de ce s-ar uita cineva la tine?