M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

șase

— Domnule Malfoy, următoarea ședință este în douăzeci de minute, mă anunță secretara, intrând în biroul meu doar pe jumătate, și îmi ridic privirea din laptop ca să o opresc din a pleca la fel de repede cum a și venit.

— Anuleaz-o. Trebuie să plec, o informez și aprobă din cap fără să facă vreun comentariu, ca întotdeauna.

     Iese rapid și îmi arunc o ultimă privire peste contractul pe care ar fi trebuit să-l citesc mult mai atent decât am făcut-o, apoi închid laptopul și îmi iau telefonul de pe masă, ridicându-mă de la birou.

     Recitesc conversația cu ea. Zâmbesc ca un adolescent când revăd poza pe care mi-a trimis-o, cu ea îmbrăcată în halatul de mătase pe care i l-am cumpărat tocmai ca să stea confortabil în casa mea, așa cum face acum, și inima îmi bate mai tare decât de obicei când ochii mi se opresc asupra acelui "te aștept".

     Trec nepăsător pe lângă angajații care pleacă privirea în fața mea și conduc fără să-mi pese de limita de viteză. Vreau să ajung mai repede acasă și nu cred că mi-am mai dorit asta așa mult, de când...

     Oftez. Entuziasmul mi se evaporă aproape instantaneu și îmi trec mâna prin păr când mă gândesc la Astoria.

     Știm amândoi cum se va încheia povestea asta, iubitul meu, o aud spunându-mi din nou, întinsă în patul în care a stat mai mult decât mi-aș fi dorit. Nu am putut să fac nimic ca s-o salvez, indiferent de câte milioane învârteam sau câți oameni erau dispuși să-mi pupe picioarele doar ca să le rețin numele. În momente ca astea, poți să conduci o lume întreagă — nu mai contează. Devii un nimeni, doar un muritor de căcat care stă și privește cum Moartea ia oamenii de lângă tine, unul câte unul.

     Să rămâi în viață nici măcar nu mai pare un privilegiu. Pare o pedeapsă, un blestem. Să trăiesc fără ea se simte ca și cum aș fi fost aruncat în flăcările iadului. Ca și cum iadul însuși ar fi urcat pe Pământ ca să-mi facă mie viața un calvar. 

     Scutur din cap, încercând să înlătur amintirea morții ei. E bine acum, acolo sus — durerile care o însoțeau pretutindeni s-au dus și nu mai trebuie să se prefacă pentru noi. I-am promis un ultimul lucru și de asta trebuie neapărat să mă țin.

     Să fii fericit, Draco.

     Ea era definiția mea pentru fericire. Lângă Astoria mă simțeam mai important decât în toate ședințele de afaceri, decât în fața tuturor contractelor semnate cu ușurință. Când m-a pus să-i promit că voi face orice ca să-mi găsesc din nou puterea să zâmbesc, n-am crezut c-o voi putea face.

     Ea a știut. A crezut în mine până în ultima clipă.

     Imaginea femeii cu părul roșcat care mi-a readus fluturi în stomac și zâmbetul pe buze se întoarce în mintea mea și mă trezesc accelerând din nou.

     Idiotul de Potter n-o merită deloc și acum suntem amândoi mai bine decât am fost vreodată în ultimii ani. N-am înțeles niciodată ce face o femeie ca ea lângă cineva ca el: Potter suferă din plin de complexul eroului și, mai nou, de o obsesie pentru imaginea lui perfectă — de parcă oamenii care gândesc măcar puțin nu știu că e totul doar o aparență ieftină. Ministerul ăla infect ne-a stricat tuturor viața de pe vremea când Fudge făcea pe deșteptul, iar Potter doar continuă șarada asta de doi lei.

     Nu mă simt vinovat că i-am furat-o de sub nas, mai ales când știu că dobitocul și-a permis să ridice mâna la ea.

     Nu mi-am propus s-o fac, oricum. Nu poți să lași o femeie singură atâta timp și să ai pretenția să te aștepte de parcă ar fi la mănăstire. Deloc surprizător, Potter nu știe nimic despre nevoile unei femei, nu-i de mirare că el chiar a crezut că focoasa cu privire ucigătoare și-ar pierde tinerețea și timpul stând după el. L-a așteptat mai mult decât ar fi făcut-o oricine altcineva, totuși.