M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul II

"Dacă aș fi știut că el avea să-mi dea lumea peste cap în asemenea mod, nu aș fi vrut s-o facă nimeni altcineva.

Îl iubeam și îl iubeam așa cum nu mai iubisem vreodată pe cineva, așa cum nu credeam că voi mai iubi vreodată.

Pentru mine, el devenise sursă de inspirație și de sentiment și, deși, uneori, mi-aș fi dorit să pot să renunț la toate sentimentele mele pentru el, ca să nu mai am slăbiciunea aceea nenorocită în fața lui, nu-mi puteam imagina viața mea fără ochii lui de furtună și părul al naibii de perfect, fără zâmbetul lui arogant și privirea lui pătrunzătoare, fără felul lui de a mă domina și faptul că era conștient de toată puterea pe care o avea asupra mea." 

Ăsta era, credeam eu, singurul fragment din cartea ei care îmi displăcea în totalitate, dacă excludeam perspectiva asupra lui, felul în care și-l amintea și îl descria.

Nu reușeam să înțeleg de ce autoarea văzuse lucrurile în asemenea manieră — cine și-ar fi dorit vreodată să nu mai simtă ceva atât de intens și de sincer ca iubirea ei pentru blond?

Iubirea nu era o slăbiciune, sentimentele pe care i le purta băiatului nu erau nimic altceva decât cel mai frumos lucru pe care-l putea simți — iubirea era, cu adevărat, minunată, iar iubirea mea stătea chiar acum în fața mea, extrem de agitată și extrem de sexy.

Doamne, ce-am făcut s-o merit?

— Hai, ajută-mă! Îți place rochia asta? o aud întrebându-mă, cât își prinde părul blond într-o coadă.

Îmi placi tu. Nu, te iubesc.

— Îmi place, iubito, dar nu știu de ce ești așa neliniștită, postul ăla e al tău deja, îi reamintesc, făcând-o să se strâmbe.

Am zâmbit. Mereu voia să mă contrazică.

— Lasă prostiile, știi bine că azi e prima mea zi și că trebuie să arăt impecabil, se vaită, iar eu râd, enervând-o și mai tare.

Ce n-aș da s-o conving să nu se mai ducă nicăieri!

Intr-o secunda în fața ochilor îmi trec imagini cu ea deasupra mea, sărutându-mă, atingandu-mă. Imi trec mâna prin păr și am nevoie de un autocontrol incredibil ca să n-o dezbrac chiar acum.

— O să arați impecabil orice-ai purta și știi asta la fel de bine ca mine, spun, ridicându-mă într-un final din pat, ca s-o sărut scurt înainte să-i scot o rochie din dulap și să i-o întind.

Preferam s-o întind pe ea. În pat. Acum.

— Asta?

— Da, iubito, asta, arați minunat în ea, o asigur, iar zâmbetul ei mă face să mă îndrăgostesc și mai tare, dacă era posibil.

Și fără ea. Mai ales fără ea.

Nu-mi spune nimic, dezbrăcându-se de rochia pe care o purta deja, cât eu o analizez din cap până în picioare — e a mea, îmi spun, mușcându-mi buza ca să-mi controlez impulsul de a o scuti de lenjeria intimă.

Când priveliștea mea se schimbă nu pot să nu mă abțin să nu zâmbesc: radiază cu totul, iar eu o ador cu totul.

Nu mă mai pot abține — îmi lipesc buzele de ale ei, trăgând-o în brațele mele și când o simt cu mâinile în părul meu, mă îndepărtez repede, iar ea zâmbește mândră: și ea știe ce efect are asupra mea.

Deja sunt excitat și ea trebuie să ajungă la muncă. La naiba cu munca!

— Dacă nu pleci acum, iubito, nu te mai las să pleci deloc, îi șoptesc în ureche, înainte să mă îndepărtez de tot și să mă așez la loc pe pat.

Acum va trebui să aștept până diseară.

Râde. Îi place jocul nostru la fel de mult ca mie.

— Sună tentant, să știi, îmi mărturisește, iar eu îmi doresc doar să îi dau rochia aia jos.

Iubito, e mai mult decât tentant.

— Du-te, haide, o să întorci toate capetele, o avertizez, simțind și mai mult dorința de a o ține acasă, doar cu mine.

Imaginea blondei mele la brațul altui bărbat mă face să uit repede fanteziile sexuale care începuseră să se dezvolte în mintea mea, iar eu nu pot decât să mă incordez.

Nu pot suporta gândul că cineva ar avea vreo șansă la ea.

Suntem pentru totdeauna. E a mea și sunt al ei.

Nu?

— De parcă-mi pasă mie de alții, îmi reamintește, sărutându-mă.

E a mea, doar a mea, a nimănui altcuiva, nu mai există nimeni care să o intereseze. Mă iubește — pe mine și pe nimeni altcineva. Dincolo de apartamentul ăsta, suntem tot noi, doar noi doi. Ce contează restul?

— Te iubesc, îi reamintesc, iar zâmbetul perfect i se mărește.

— Și eu te iubesc, o aud spunându-mi, înainte să-și lipească buzele de obrazul meu.

O privesc zâmbind, fără să-mi pot lua ochii de la ea — e cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată.

Și e doar a mea.

— Paaa, o aud râzând, de la intrare, și abia când închide ușa îmi permit să oftez.

O să-mi lipească prea mult, iar eu trebuia neapărat să-mi găsesc o ocupație și un loc de muncă — cât de greu putea să-mi fie fără ea?

Desigur, iubita mea nu ar fi fost niciodată de acord să muncesc — nu mă simțisem prea bine în ultimele zile, iar ea făcea tot posibilul să aibă grijă de mine, să-mi revin, dar eu nu voiam să depind de ea și nu voiam s-o țin legată de mine.

Eram mai bine acum, aveam să muncesc ca să-i pot oferi blondei mele tot ce era mai bun. Trebuia doar să găsesc locul perfect în care să muncesc.

Aștept ideile voastre: a cui e perspectiva asta?