M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul VII

      "Puterea pe care el o avea asupra mea era imensă — mi-o asumam, totuși. I-o dădusem chiar eu, de bună voie, fără să știu, pe-atunci, că tot ce vine cu bine e în stare să aducă cel puțin la fel de mult rău, dacă nu și mai mult.

          Îi dădusem voie să mă domine, să fie idolul meu de piatră, așezat pe un piedestal, și îl lăsam să mă privească de sus, așa cum eu știam că îl priveam de jos și nici măcar nu mă mai deranja gândul și ideea că-i sunt inferioară.

          Mă mulțumeam cu o simplă privire din partea lui, cu o singură șoaptă a numelui meu, cu o atingere în treacăt, pe fugă — eram la degetul lui mic, iar el era mai mult decât conștient de asta: îi plăcea la fel de mult ca mie, dacă nu chiar mai mult."

         Înțelegeam perspectiva autoarei, încă o dată. Textul ei părea scris despre mine și cea care, deși, îmi era fericire, era capabilă să-mi dea lumea peste cap fără probleme, făcându-mă să cad din al nouălea cer în cele mai adânci oceane.

          Pentru mine, ea era Iad și Rai, sfârșit și început, cer și pământ: ea era totul și totul despre ea era în mine însămi, devenisem unul și același, iar iubirea mea pentru ea era infinită. M-aș fi aruncat în flăcări pentru ea și, privind-o, simțeam că și ea ar fi făcut la fel de multe pentru mine.

          Ziua ei de naștere era unul dintre motivele pentru care eu iubeam Universul — cum puteam să nu mă bucur că trăiesc în aceeași lume care o trimisese pe ea lângă mine, într-o zi care devenise extrem de specială tocmai pentru că era a ei?

          Voiam să simtă și ea la fel, să înțeleagă cât era de importantă pentru mine și cât de mult o iubeam, că-mi era "tot" și că aș fi murit pentru ea în orice clipă, dacă ar fi fost nevoie.

         Nu știu cum sau în ce fel a reușit fericirea mea să mă adoarmă iarăși în dimineața zilei ei de naștere, ca mai apoi să plece la serviciu și să se întoarcă abia seara, dar eu nu aveam voie să mă supăr pe ea — sărbătorita primea tratament special și, oricum, îmi era de-ajuns doar o privire spre ea și toată supărarea mi-ar fi dispărut ca prin minune.

        Când m-am trezit, într-un final, am făcut ce făceam întotdeauna când voiam să-i arăt că o iubesc — am umplut casa de trandafiri.

         Știam că-i plac, iar mie-mi aduceau aminte de ea și de primele noastre momente împreună, momente care păreau atât de departe, dar care încă mă mai făceau să zâmbesc larg, ca un copil în seara de Ajun.

        Am cumpărat un tort, am gătit pastele ei preferate, mi-am îmbrăcat cămașa despre care știam că-i place mai mult decât toate celelalte la un loc și am așteptat, plimbându-mă ca un bezmetic prin casă, încercând să așez totul la perfecție, mai mult decât o făcusem deja de un milion de ori.

        Voiam să fie totul perfect, să o fac să zâmbească mai larg ca niciodată, să se simtă cea mai importantă persoană de pe Pământ și tot Universul — pentru mine, asta era.

        Când am auzit ușa de la intrare trântindu-se, abia am reușit sa-mi abțin entuziasmul și să nu sar înaintea ei: trebuia să-și urmeze traseul prin casă și să descopere, ea singură, toate surprizele pe care i le pregătisem.

         Cutia din buzunarul blugilor mi se părea mai grea ca niciodată, dar tot ce-am putut să fac a fost să tac și aștept să mă găsească în bucătărie, lângă tortul care strălucea în lumina celor două lumânări care formau vârsta ei: 21.

       Ușile din casă au fost trântite pe rând, am auzit-o cum și-a aruncat geanta pe jos și cum s-a descălțat supărată și m-am încruntat: cine sau ce o supărase atât de tare?

       Când a intrat în bucatarie, într-un final, m-a privit ca și cum as fi fost ultimul om pe care și-ar fi dorit sa-l vadă în acele momente.

        Am zâmbit blând, apropiindu-mă de ea cu tortul în brațe, ca mai apoi să i-l așez ei în mâini și să șoptesc un "La mulți ani, iubito!"

        Privirea i s-a schimbat complet și am auzit-o urlând, plină de frustrare, înainte să izbească tortul de peretele din fața ei, furioasă, nemulțumită de tot, de toate.

        De mine.

    — Nu vreau tortul tău nenorocit! mi-a strigat în față, privindu-mă în același mod.

          Am înghițit în sec.

    — Nu vreau nimic, nu ai înțeles niciodată! Ai impresia că mă cunoști, că știi ce-mi place, că eu vreau să petrec ziua asta idioată într-un fel anume! De câte ori ți-am spus, huh? Spune-mi, de câte ori ți-am zis că urasc ziua asta!

     — De multe ori, am șoptit, obligându-mă s-o privesc.

    — Atunci ce dracu faci?! Nu vreau un tort, nu vreau flori, nu vreau nimic! Vreau să mă lași odată în pace cu toate căcaturile astea și să asculti când îți zic ceva! E așa greu, huh?

        Am scuturat din cap — ce idiot fusesem!

    — Îmi pare rău, iubito, doar...

    — Îți pare rău pe dracu! Ai crezut c-o să-mi placă toate căcaturile astea, nu? a urlat, în continuare, luând buchetul de trandafiri de pe masă ca să-l izbească de un milion de ori de lemnul acesteia.

       Petalele au atins podeaua una după alta, iar eu am simțit ca mi se rupe inima în mine, odată cu fiecare bucată din florile ei preferate.

       Cum de putea să le distrugă?

  — Mă piș pe ele, pricepi? a urlat, continuând să facă una cu pământul buchetul de trandafiri.

  — Îmi pare rău! am strigat, făcând-o să se oprească. Îmi pare rău, bine? am continuat, iar ea m-a privit mult mai calmă.

       Am pufnit.

   — E așa greșit că am vrut să te simți specială?! Mă îndoiesc, am mormăit, iar ea a oftat, punând florile jos ca să-si împletească degetele cu ale mele.

   — Știi că urăsc ziua asta, iubitule...

   — Căsătorește-te cu mine, am spus, deodată, și expresia fetei i s-a schimbat complet.

      Măcar o luasem prin surprindere.

  — Poftim?

      Am scos cutia apăsătoare din buzunar, m-am așezat într-un genunchi în fața ei și am privit-o, strălucitoare, toată, în lumina lunii care intra prin fereastră, direct pe fericirea mea.

    — Vrei să le promitem, amândoi, stelelor, că le vom urma planul și că vom rămâne noi doi, dintotdeauna, pentru totdeauna?

      Am privit-o ezitând și pe chipul ei atins de perfecțiune am văzut toate emoțiile posibile in câteva secunde, cât am simțit că-i ia liniștii dintre noi să mă distrugă.

   — Vreau, a șoptit, într-un final, iar eu am devenit, deodată, cel mai fericit om din Univers, așezându-i inelul pe deget în fugă, doar ca s-o sărut apăsat, nebunește.

        Era a mea — pentru totdeauna.

Casă de piatră?