M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul VI

         "Pentru mine, el devenise persoana cea mai aproape de a însemna tot. Poate era vina faptului că toți ceilalți oameni din jurul meu începuseră, ușor-ușor, să dispară în neant sau că mă îndepărtasem eu însămi de toți, inclusiv de ai mei, în clipa în care hotărâsem că prima dorință pe care aveam s-o exprim la 18 ani era să mă mut singură, într-un apartament doar al meu, departe de familia mea.

Voiam să fiu pe picioarele mele, să dovedesc tuturor că puteam să mă descurc fără ajutorul nimănui, că devenisem în sfârșit tânăra hotărâtă să doboare munții pentru propriul scop. Și eram — în ochii tuturor reușisem, dar, uneori, mă simțeam singură.

          Poate că Universul hotărâse totul fără să mă întrebe, așa cum face de fiecare dată, sau, poate, pur și simplu, era vina lui că era așa... el.

          Îl iubeam cu tot sufletul, eram în stare să sar în mijlocul flăcărilor pentru el, chit că el, probabil, nu ar fi făcut-o.

          Așa am învățat că iubirea poate exista și fără reciprocitate, că nu trebuie să fiu iubită ca să ofer totul din mine — iubirea mea nu e influențată de exterior: ce simt, simt; iar el mă face să simt cel mai mult."

         Pentru mine, cea mai importantă persoană din Univers era mama.

         Când eram mic, nu era nimeni care să nu observe asemănarea dintre noi doi — deși am părul tatei și privirea lui pătrunzătoare, despre care mama spunea că a fost pe lista motivelor principale care au făcut-o să se îndrăgostească de el, nimic din personalitatea lui puternică, impunătoare nu se regăsește în mine.

         Mama iubea asta la mine, sensibilitatea pe care, zicea ea, nu aveam de ce să o ascund.

         Ești un om ca toți oamenii, băiatul meu frumos, îmi spunea, de fiecare dată, mângâindu-mi obrazul cu aceeași delicatețe pe care o găseam, acum, în atingerea iubitei mele.

         De ce să ascunzi ceva care te face atât de frumos?

         Pentru ea, sentimentele erau minunate, probabil, cel mai frumos lucru de pe Pământ.

         Mă numise după constelația Scorpionului, crezând că stelele care străluceau pe cer în ziua în care m-am născut aveau să-mi poarte de grijă odată cu ea, și Hyperion, ca Luceafărul, la fel de strălucitor.

Tata era și el un romantic veritabil, dar doar în preajma ei.

         Tu ești steaua mea preferată, îmi spusese, când o întrebasem, supărat, de ce aveam nume așa ciudate. Ce contează ce nume ai, atâta timp cât strălucești, dragul meu?

          O iubeam cu toată puterea mea și mă îndoiam profund că cineva ar fi fost, vreodată, în stare să-i ia locul. Mama mea fusese cea mai frumoasă stea care căzuse din cer pe Pământ și strălucea, acum, mai tare decât toate celelalte bucăți de lumină de pe albastrul așa de întunecat al Universului.

          Fusesem extrem de supărat, începusem să urăsc o soartă atât de nedreaptă — cine era în măsură să decidă cât timp avea mama mea lângă mine, cine hotărâse că atunci, înainte să facem atât de multe împreună, era momentul în care ea trebuia să se stingă?

          Tot ea a reușit să mă liniștească, chiar și de la distanță — am visat-o, noapte de noapte, vorbindu-mi, explicându-mi că ea, de fapt, nu plecase nicăieri: era mereu lângă mine, iubindu-mă la fel de tare, pentru o eternitate.

          Acum nu trebuia să mai fim departe unul de altul niciodată, era mereu aici, pentru mine, mă asculta de fiecare dată și mă ajuta în moduri pe care eu, de aici, nu puteam să le înțeleg.

          Mă privea de sus, de unde putea să mă protejeze de tot ce venea rău înspre mine, de unde putea să-și folosească magia care-i curgea prin vene mult mai ușor. Și eu o ascultasem și o crezusem — era fericită acolo, durerile groaznice prin care o trecuse boala care-i chinuise zilele ultimilor doi ani dispăruseră, putea să-și poarte din nou părul lung căruia îi dusesem dorul și pe care obișnuiam să-l împletesc, era bine.

          Da, îmi lipsea, îmi lipsea în fiecare secundă a vieții mele, încă simțeam nevoia de a o suna și de a-i povesti fiecare mărunțiș care mi se întâmplase în timpul zilei, încă aveam tendința să-mi doresc să mă întorc acasă ca să mă primească, la fel ca întotdeauna, cu brațele deschise și cu cea mai bună mâncare din lume.

           Îmi lipsea de fiecare dată când vedeam florile ei preferate, liliacul, de fiecare dată când simțeam miros de vanilie, pentru că o adora, de fiecare dată când treceam pe lângă parcurile în care obișnuiam să petrecem ore în sir, ca si cum nimic altceva n-ar mai fi existat în jurul nostru.

         Mama mea a iubit-o pe cea pe care o numesc astăzi fericirea mea încă din prima clipă în care a văzut-o, deși mă întrebam și acum cum de reușisem să-mi conving actuala iubită să petreacă vacanța de Crăciun la mine acasă, cu ai mei.

          Voi doi, ne-a spus, în seara de Ajun, ați putea cuceri și cerul, dacă v-ați pune așa ceva în gând. Și, la fel de bine, ați putea să-l și distrugeți, în loc să-l umpleți de stele. Cred că ăsta e și farmecul iubirii voastre, de fapt.

          Încă îmi amintesc cât de fierbinte îmi simțisem fața, cum roșisem, probabil, din cap până în picioare, încercând zadarnic să mă ascund de privirea fetei de lângă mine și de zâmbetul plin de subînțeles al mamei.

          Orice s-ar întâmpla, adăugase, mai târziu, când rămăsesem doar eu și cu ea, cea mai frumoasă femeie din Univers, cea pe care eram suficient de norocos cât s-o numesc mami în fiecare zi, rămâi băiatul meu, băiatul meu mai frumos decât toate stelele la un loc.

           Dimineața de Crăciun ne prinsese dormind pe canapea, cu mine ascuns în brațele ei, cu vioara rămasă lângă noi, ca amintire a tuturor cântecelor pe care le compusese în parfumul celei mai bune plăcinte cu nuci caramelizate care a existat vreodată.

     — Îți lipsește? m-a întrebat iubita mea, în ziua în care minunata mea mamă ar fi împlinit 44 de ani.

     — Foarte mult, am șoptit, ascunzându-mă la pieptul ei, așa cum făcusem cu mami acum mult prea mult timp, ca ea să-și treacă degetele prin părul meu.

         A oftat adânc, strângându-mă în brațele ei, înainte să mă sarute apăsat, cum doar ea îmi doream s-o facă.

        Știam că, dintre stele, de acolo de sus, mama mea îmi zâmbea larg. Era fericită, pentru că eu eram fericit, lângă femeia visurilor mele și nimic altceva nu mai conta. Ea era acolo, sănătoasă din nou, iar eu eram dator să-i arăt că respectam tot ce mă învățase.

Deci, el e Scorpius Hyperion, intr-o ipostaza nouă. Citiți cu atentie, cine știe când o sa mai fie atât de sincer?

P.S.: Cine e fata?