M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

șapte

     Cerul de deasupra mea nu poate vedea și nici nu poate înțelege durerea din mine, dar acum, când mă uit în sus spre norii negri care îl acoperă, mă mint singură că simte și el aceeași suferință pe care o trăiesc eu de atâta timp.

     Lacrimile îmi curg pe obraji și nu le opresc, nu de data asta. Aici am voie să plâng.

     Îngenunchez în fața pietrei de mormânt care nu îmi poate răspunde la nicio întrebare și smulg cu mâinile goale plantele care au început să crească haotic pe pământul rece.

     Nu îmi ridic privirea nici măcar o secundă cât aranjez mormântul lui. Nu a crezut niciodată în superstițiile astea, nu i-a păsat niciodată de felul în care avea să fie înmormântat. 

     Moartea era un joc pentru el, un joc pe care l-a pierdut.

     Dar acum nu mai e aici, ca să râdă de mine și de prostiile mele, așa că mă asigur că totul e pus la punct, așa cum trebuie. A fost un perfecționist până în ultima clipă.

      Când termin, așez lângă piatră coroana de flori pe care am cumpărat-o. Închid ochii și murmur o rugăciune, deși nici în asta nu credea.

      Nu am nimic de pierdut dacă eu cred. Și, dacă e cu adevărat cineva acolo sus, o să Îl rog să aibă grijă de el.

— Mi-e dor de tine, șoptesc și sper că mă aude.

     Știu că și lui îi lipsesc. O simt.

     Îmi șterg lacrimile și ochii obosiți mi se opresc asupra numelui său, cioplit în piatra asta blestemată.

     Harold Miller.

     Harry al meu.

     Mă ridic într-un final și îmi șterg pământul de pe genunchii care mă dor de la cât am stat pe ei.

     Schițez un zâmbet și aproape că îl pot auzi cum mă ceartă pentru tentativa mea de a mă preface bine în fața lui.

     Dar nu e aici, iar cimitirul e tăcut și pustiu.

— O să mă întorc, iubire, șoptesc, mai mult pentru mine, și plec din locul care aduce mai multă suferință decât oricare altul de pe Pământ.

     Urc în taxi și mă întorc acasă. Pregătesc cina pentru băiatul meu. Astăzi mi-a promis că vine, iar băiatul meu e un om de cuvânt.

     Va fi aici în seara asta, așa că am grijă să umplu masa cu ce îi place lui mai mult. E un bărbat în floarea vârstei și s-a maturizat mult, dar tot băiețelul meu cu ochi rupți din soare rămâne.

     Mă privesc în oglindă. Acopăr cearcănele, îmi aranjez părul și pun pe față cel mai frumos zâmbet al meu.

     Băiatul meu mă citește ca pe o carte deschisă, dar uneori reușesc să nu-l îngrijorez. Are destule pe cap și eu aș vrea să fiu ultima lui grijă. Când vine acasă, trebuie să simtă că poate să-și lase problemele la ușă și să ia o pauză în brațele mele.

     Soneria sună într-un final și zâmbesc cu adevărat. Îi deschid și mă strânge în brațe imediat.

     Îl îmbrățișez cu toată puterea mea.

— Bună, mama, spune răgușit și nu pot să nu-mi amintesc ce voce de fetiță avea acum câțiva ani, când buclele astea castanii erau și mai cârlionțate.

— Bună, dragul meu, răspund, zâmbind, fără să-mi iau ochii de la el.

     Îl privesc și știu că vede cât sunt de mândră de el, dar i-o spun oricum, de fiecare datâ când am ocazia.