M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul I

         "Dacă aș putea alege felul în care voi muri, i-aș cere Universului să mă lase să mor de dorul și de dragul tău.

          Nu cred c-ar exista vreun mod mai nobil de-a muri decât acesta — poate așa ai să-nțelegi și tu că ceea ce tu numești "monstru" eu numesc "zeu" și că toți demonii tăi mă fac doar să mă îndrăgostesc și mai tare.

           Nu am cum să-ți explic asta — nici în cuvinte, nici prin fapte, deși oricum, n-aș putea: de zidurile castelului tău mă-ndoiesc profund că am să trec vreodată; îmi știu locul prea bine ca să sper — sunt o mincinoasă. 

            Nici măcar adevărul nu mă poate opri din a visa un Univers paralel, unul care să ne lase să fim fericiți mai mult decât o secundă.

             Nu pot să te fac să mă crezi că te iubesc: te privesc de fiecare dată când ți-o spun, uneori, spontan, alteori, în momentele noastre de tandrețe, rupte din ceruri, și niciodată nu văd sclipirea aia în ochii tăi, cea care-mi spune că știi — că știi cât însemni pentru mine, câtă putere ai asupra mea, cât de ușor mă poți dezarma de toate zidurile mele și cât de repede mă poți face să fug.

Nu mă crezi când îți spun că te iubesc.

Nu știi că te iubesc.

             Mi-aș dori să știi, chiar dacă asta ar însemna să mor după tine.

             Și poate când voi termina această carte, vei știi, în sfârșit."

             Habar n-aveam cum ajunsese cartea asta în mâinile mele, dar, dintr-un motiv sau altul, nu reușeam s-o mai las din mână.

              O citisem de prea multe ori, acasă, în micuțul nostru apartament, cât iubita mea era plecată și trebuia să-mi găsesc ceva de făcut.

              Îmi plăcea la nebunie: descria perfect iubirea mea pentru cea care intrase în viața mea fără să știu, măcar, cât de multă nevoie aveam de ea.

Nu știam mare lucru despre autoarea romanului — câteva căutări pe Google nu-mi oferiseră decât o biografie ambiguă, câteva interviuri și mai multe întrebări decât aveam la început. Voiam să văd dincolo de aceste aparențe pe care le avea orice persoană publică.

Nu-mi păsa prea mult de ele.

Eram curios să văd dacă simte și în realitate la fel de intens ca în paginile acestei cărți, dacă infernul, haosul și furtuna chiar îi curg prin vene, dacă e la fel de reală și de autentică precum scria despre sine că este.

            Mi-ar fi plăcut s-o cunosc, uneori, să o privesc în ochi și să-i spun un "m-ai citit la perfecție, chiar dacă nu mă cunoști" care s-o facă să nu se oprească, să scrie în continuare despre acest blond cu ochi de furtună care îi dăduse lumea peste cap — îmi plăcea să spun că o făcuse în cel mai bun mod: nu oricine reușește să stârnească în tine ceva atât de intens, ceva transpus atât de frumos pe hârtie.

Era norocoasă pentru că putea să iubească astfel și, mai ales, pe cineva despre care vorbea atât de frumos. Băiatul acela trebuia să fie foarte special dacă merita o iubire ca aceasta.

       — Iubitule, am ajuns! am auzit vocea ei și am zâmbit larg, punând cartea înapoi în bibliotecă, gata s-o întâmpin pe frumoasa care-mi făcea zilele mai bune cu o singură privire.

Era acasă, în sfârșit.

      — Bună, iubito, i-am spus, trăgând-o în brațele mele, ca să zâmbesc și mai larg.

      — Bună, minunatule, a șoptit, lipindu-se și mai bine de mine, așa de bine că eu puteam să-i simt inima bătând odată cu a mea, a fericire.

            Mâinile mele i-au cuprins fața și am privit-o în ochi — doamne, cât de frumoasă era!

Părul ei cădea în valuri peste umeri, iar ochii rupți din Rai mă priveau doar pe mine, strălucind de fericirea că existăm, împreună, în același Univers.

Brusc, m-am întrebat dacă nu cumva eu eram chiar și mai norocos decât acel blond cu ochi de furtună.

             M-a sărutat ușor, încet și lent, ca și cum ar fi vrut să prelungească fiecare clipă pe care o aveam împreună, ca și cum timpul ar fi stat în loc pentru noi, acum: cu cât sărutul dura mai mult cu atât eram mai fericiți.

              Am tras-o mai aproape, adâncind sărutul — voiam s-o simt, să îmi demonstreze încă o dată că era a mea și doar a mea, că iubirea pe care i-o purtam era reciprocă și că nimeni și nimic n-ar fi putut s-o oprească din a sări în foc pentru mine, așa cum aș fi făcut și eu pentru ea.

Femeia din fața mea era totul pentru mine și, dacă mi s-ar fi cerut să mor, ca ea să trăiască, aș fi acceptat fără vreo ezitare.

        — Te vreau așa mult, a șoptit în urechea mea, trăgând cu dinții de lobul meu stâng.

  Și eu, iubito, și eu.

           Am mârâit scurt, gutural, abia așteptând să mă scap pe mine de pantaloni și pe ea de rochia mulată pe care o purta.

            Am dezbracat-o repede, haotic, și, în timp ce deja o auzeam certându-mă că îi aruncasem lenjeria preferată pe podea, i-am așezat picioarele în jurul meu, sărutând-o iar și iar și iar, ca și cum toată viața mea depindea de ea — și chiar așa și era.

I-am sărutat, pe rând, fiecare colț de Rai pe care mi-l oferea, dar când s-a așezat deasupra mea, preluând controlul, n-am mai avut nicio șansă în a-mi reține gemetele în vreun fel.

             Ea era doar a mea și eu eram doar al ei, iar asta o simțeam acum mai bine când niciodată, când eram doar noi, uniți în același ritm accelerat, intens, când deveneam unul și același, când o auzeam gemându-mi numele la nesfârșit, rugându-mă să-i fac pe plac, înnebunindu-mă.

Nu credeam că există imagine mai frumoasă decât cea cu ea, în mijlocul orgasmului, cu părul pe spate și buzele pronunțându-mi numele, înnebunită de plăcerea pe care o simțeam amândoi.

Poate doar cea cu ea zâmbind.

       — Te iubesc, i-am spus, privind-o cât eram amândoi întinși în pat, dezbrăcați.

Iubeam să o simt așa, obosită de fiorii abia simțiți, transpirată, fierbinte sub atingerea mea, lipită de corpul meu. Nu puteam să văd viața fără ea.

         — Și eu te iubesc, mi-a răspuns, zâmbind.

           Nicăieri nu era mai bine decât aici.