M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul 16

         Obișnuiam să ador să fac cumpărături.

         Îmi plăcea să mă plimb minute întregi pe lângă rafturi, să privesc atent toate produsele noi, să analizez, să iau exact ce am nevoie și încă ceva în plus. Știam pe de rost fiecare raft din supermarket și ordinea lor, nu pierdeam niciun minut în plus.

        Acum, însă, îmi venea să urlu printre rafturi.

        Seth mă trimisese pe mine la cumpărături, când eu... La dracu, nu aici trebuia să fiu acum!

        Era penibil — eram penibilă, așezând în coșul metalic toate lucrurile pe care șatenul mi le trecuse pe o listă, în loc să fiu pe străzi, căutând criminalii care îmi luaseră sora și mama de lângă mine, în loc să obțin răzbunarea de care aveam atâta nevoie.

        Nu voiam să mănânc oricum, dar știam prea bine că Seth m-ar fi obligat s-o fac, iar eu acceptasem într-un final să cumpăr tot ce voia el să cumpăr, având în vedere că prietenul meu cel mai bun nu mă mai lăsase să pun mâna pe nimic, de când se întâmplase... totul.

        O să-ți prindă bine, copilule, te concentrezi pe altceva.

        Așa spusese. Și, totuși, acum mă gândeam la exact aceleași lucruri. Nu mă ajuta deloc.

        Mi-am trecut mâna prin păr, oftând.

        Trebuia să fac asta. Trebuia să termin cumpărăturile astea, să i le aduc lui Seth și să îl ajut. Măcar atât să fac și eu până la capăt.
 
        Trebuia să fiu utilă, chit că asta venea doar din... cumpărături.

        Un băiat blond trece în grabă pe lângă mine și mă rotesc instinctiv ca să mă uit după el. Inima mi-o ia razna câteva secunde, dar e dezamagită repede — din nou.

        Nu e aici, Evelyn, revino-ți.

        Așez în coșul aproape plin câteva pungi de popcorn și de cipsuri, chiar dacă mă îndoiesc că voi sta suficient de mult pe acasă cât să le mănânc.

         O fată brunetă, cu părul lung până la umeri, se ridică pe vârfuri ca să apuce o pungă din cipsurile mele preferate. Nu reușește, pentru că e prea scundă, așa că o iau eu și i-o întind, zâmbind în colț.

         Mă privește. E doar un copil, nu cred că are mai mult de 16 ani.

         Ochii negri mă ațintesc cu o duritate neașteptată, dar zâmbetul pe care mi-l aruncă mă face să cred că e doar obișnuită să aibă grijă de ea. Știe că nu trebuie să vorbească prea mult cu străinii.

    — Mulțam, vorbește și disting accentul rusesc în vocea ei pătrunzătoare.

         Îi fac cu ochiul, înainte să-mi iau căruciorul și să plec, aruncându-i o ultimă privire: e îmbrăcată exact ca o adolescentă, cu un hanorac negru, larg și niște blugi rupți, tot negri. Are o pereche de căști puse de după gât și poartă mai multe inele decât ar fi fost nevoie, dar toate par să fie exact acolo unde ar trebui să fie.

         Cărarea făcută într-o parte îi lasă părul să cadă pe ochi, într-un stil la fel de rebel ca îmbrăcămintea. E o mică rebelă.

         Zâmbesc puțin. Aproape că-mi amintește de mine.

         Mă îndrept spre casă. Fata aceea îmi rămâne undeva în amintire, iar eu dau din picior cât aștept să vină rândul meu. Casierița scanează plictisită toate produsele și când mă privește în ochi îi citesc gândurile fără să-mi dau seama: în mintea mea apar imagini cu amantul ei și cu soțul care îi tot face declarații de dragoste pe care le detestă.