M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul 56

     Îmi pun bagheta în buzunar și îmi fac drum printre oamenii care mă privesc în toate modurile posibile: uimiți, curioși, intrigați de prezența mea într-un loc ca ăsta, de faptul că nu mă mai ascund în apartament sau la editură. Aud în treacăt vocea unei femei care mă arată cu degetul băiețelului său și un "uite, dragul meu, domnișoara Potter", prind din zbor o discuție între doi bărbați în vârstă care include ceva de despre cum "e tragic ce s-a întâmplat, Potterii sunt urmăriți de ghinion", dar nu mă opresc decât în dreptul vagonului lui Florian Fortescue.

     Am impresia că toți oamenii de pe Aleea Diagon vorbesc numai despre cum, în sfârșit, un Potter și-a făcut apariția și îmi vine să mă întorc spre ei doar ca să-i privesc în ochi și să le urlu în față că știu ce fac și că sunt niște idioți, cu toții. Dar ultimul lucru de care are nevoie familia mea e un scandal, așa că îmi țin nemulțumirile pentru mine, oricât de agitată ar fi furtuna din mine.

     Imaginea unei Lily încântate peste măsură de înghețata delicioasă vândută aici mă face să schițez un zâmbet și, de dragul vremurilor bune, îmi cumpăr și eu un cornet, exact ca atunci când totul era așa cum ar fi trebuit să fie: o cupă cu mentă și ciocolată și una cu pepene roșu, pe care știu că ar fi mâncat-o Al dacă ar fi fost lângă mine.

     Dar nu e și îmi mănânc de una singură înghețata, cât mă îndrept spre ieșirea de pe Aleea Diagon.

— Evelyn! aud o voce familiară undeva în spatele meu și îmi mușc buza, înainte să mă întorc și să mă chinui din răsputeri să zâmbesc.

     Unchiul George mă privește senin, ca întotdeauna, cu ochii lui mari, căprui, înconjurați de pistrui și, acum, de cearcăne adânci, cu părul lui roșcat, dureros de familiar, prins în vârtejuri, dar nu e greu de observat că nici el nu-i prea fericit.

     Cum ar putea să fie?

— Bună, murmur și mă apropii de el, ba chiar mă las strânsă în brațe cu putere de unchiul meu preferat.

     Unchiul preferat al tuturor.

     George e cel mai amuzant din familie, mereu ne făcea cele mai grozave cadouri și ne lua apărarea în fața mamei când puneam la cale cele mai prostești farse cu putință. Acum pun pariu că ar vrea să mai poată să facă asta. Și eu aș vrea.

— Ce faci aici, hm? mă întreabă privindu-mă în ochi, cât îmi dă părul după ureche, și mă chinui să nu plâng din nou.

     Am impresia că sunt o bombă pe două picioare, gata să explodez în orice clipă.

     Mi-a fost tare dor de el, dar părul lui roșcat și zâmbetul cald îmi aduc aminte doar de mama și de Lunita mea.

     Ele nu mai sunt aici. Nu vor mai fi niciodată.

— Mi-am rupt bagheta. Am luat una nouă, răspund succint, chiar dacă George e obișnuit cu felul meu de a vorbi mult.

— Și plănuiai să pleci fără să mă saluți, elfule? zâmbește, trăgându-mă de urechi în joacă, cum face mereu, și dau din umeri nevinovată.

     Chiar asta voiam. Scuze, unchiule.

— Cum ești, puștoaico? Te ții tare? mă întreabă, devenind serios, și dau iar din umeri.

— Nu-i ca și cum pot să fac prea multe, unchiule George. Tu?

— Trebuie, schițează un zâmbet, înainte să mă ciufulească și să se întoarcă la expresia lui tipică, aceea de om pus pe șotii.