M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul 94

     Mâinile lui călătorind pe corpul meu se simțeau ca Raiul pe Pământ. Degetele lui traversându-mi spatele, cu cea mai mare delicatețe din Univers, obișnuiau să mă facă să cred că am aripi și că pot zbura mai sus de cer. Ochii lui, ascunzând în adâncurile lor toată furtuna din lume, îmi făceau inima să explodeze în piept, gata să renunțe oricând la mine pentru el.

     Chiar și eu aș fi renunțat la mine de dragul lui. De dorul său aș fi trecut peste mări și țări, numai să-l văd o singură clipă, să mă pot îneca în valurile din ochii lui. Pentru tine, Hades, aș fi făcut orice.

     Mâinile tale se plimbă pe corpul meu chiar acum, îmbrăcându-mă în spuma gelului de duș, spălându-mă ca pe un copil. Ai mai făcut asta și înainte, cu ochii arzându-ți de dorință și cu mine luând foc, din cap până în picioare. Atunci, obișnuiam să mă prind de brațul tău, ca să nu-mi cedeze genunchii, și să te privesc rugător, doar ca să mă atingi mai mult, să nu mă mai tachinezi așa. Te-ai prefăcut mereu că nu știi ce-nseamnă privirile mele, că nu poți să mă citești ca pe o carte deschisă. Până când nu-ți spuneam cu voce tare că te vreau înăuntrul meu, nu te primeam.

     Acum, nici măcar nu te mai privesc. Te simt atingându-mă, dar genunchii nu mi se mai înmoaie și corpul nu mi se mai înfioară sub degetele tale. Știu că ești în picioare în fața mea, lângă cadă, fără să-ți iei ochii de la mine. Mă analizezi încontinuu, Hades, nu știu ce te aștepți să găsești. Nu m-am mai uitat în oglindă de ceva timp, dar știu. Pe măsură ce mă atingi, știu că pielea mea e marcată de prezența lui, că poți să vezi de unde m-a ținut strâns lipită de el și de perete. Sunt plină de vânătăi, Hyperion, dar singurul lucru pe care îl fac atunci când te concentrezi asupra lor e să mă încordez.

Mă doare. Nu se oprește. Nu mă lasă deloc. Se duce mai adânc, mai tare. Doare.

     Lacrimile îmi curg pe obraji și, știu, Hades, sunt patetică. Îți inspir milă. Fata frumoasă căreia i-ai tras-o de atâtea ori a dispărut. În locul ei a rămas doar o epavă, doar un corp murdar care nu mai înseamnă nimic. Ce amuzantă eram pe vremea când credeam că tu ai putea să mă iubești pe mine... Acum mi-e clar că visam cu ochii deschiși la imposibil.

     Îți clătești mâinile rapid și palma ta ajunge pe obrazul meu. Nu te privesc. Ochii îmi sunt fixați pe marginea căzii, dar nici măcar nu o văd. Totul trece pe lângă mine. Îți lipești fruntea de a mea și îmi ridici bărbia. Mă obligi să mă uit la tine, Hades, dar mai degrabă mă uit prin tine. Ești frumos. Ești frumos și aici și ar trebui să mă bucur de atenția pe care mi-o acorzi acum, pentru că n-o să mă treci pe aici prea curând. Nu pot. Nu mai vreau.

— Artemis, vorbești cu mine pe același ton răgușit care mă dădea peste cap încontinuu, și mă chinui să te privesc în ochi.

     Nu spun nimic. Ai tu ceva de spus, te ascult.

     Taci și tu. E ciudat. Doar mă privești, ținându-mă de talie, și stau nemișcată în fața ta. Sunt dezbrăcată de ziduri și de haine, Hades, nici acum nu mă poți citi din priviri?

      Te îndepărtezi doar ca să mă clătești cu apă caldă și, mai apoi, să mă ștergi cu grijă cu unul din prosoapele din suport. Nu-mi dai timp să ies de una singură, pentru că mă ridici pe brațe, lipindu-mă de corpul tău, și intri cu mine în dormitor. Mă așezi pe pat și te dezbraci în viteză, iar eu desfac automat prosopul, lăsându-l să cadă pe lângă mine. Vrei să mi-o tragi, nu? Doar n-o să mă plâng acum.

— Hai să dormi, prințeso.

     Știam eu că arăt ca dracu.

     Nu îndrăznesc să-ți comentez, Hades, știu că tu faci doar ce vrei. Mă ghemuiesc la marginea patului și nu mă chinui să-ți spun că n-am mai dormit aici de zile întregi – de luni întregi. Ți-ai tras-o cu Idalia în patul meu, iar eu n-am mai vrut să mă ating de el. Acum, stau pe cearșafurile care miros a tine și sigur o să-ți dai seama de asta imediat ce te întinzi lângă mine, așa gol cum ești. Mă tragi în brațele tale și mă întorci cu fața spre tine. Nu închid ochii, nu te privesc. Nu pot să dorm, chiar dacă vreau. Vreau să dispar.

— Închide ochii, micuță Artemis, îmi șoptești și mă pierd în furtuna din ochii tăi doar o secundă.

     Marea din ei seamănă cu Mediterana. Mi-e dor de Verona. A fost frumos — doar o altă iluzie pe care mi-am permis-o, ca o ratată.

Nu mai dramatiza. Fă ce îți spune și nu te mai plânge.

     Închid ochii. Liniștea din jurul meu se estompează și tot ce aud acum e vocea lui. Taci! Nu te mai zbate! Taci! Curvă nenorocită!

     Îi deschid la loc. Nu vreau să-l mai aud, dar ești tot aici, lipit de mine, privindu-mă critic, pentru că nu dorm. M-aș întoarce cu spatele daca m-ai lăsa, ca să nu mă mai vezi și să te mint că dorm. Ai pleca imediat ce ți-ai da seama că am adormit și cine știe când te-ai mai întoarce? Poate nu m-ai mai găsi aici data viitoare.

     Ce se întâmplă în mintea ta, Hades? De ce crezi că (mă) plâng atât? De dorul lui Ethan, al lui Seth, al mamei? Nu te întrebi de ce arăt atât de rău? De ce nu vorbesc la fel de mult ca de obicei? De ce am vânătăi pe corp? Crezi că am găsit o modalitate prin care să mi le fac singură, ca să scap cumva de promisiunea pe care ți-am făcut-o?

Nu-i pasă.

Nu-și pune întrebări.

O să plece imediat, a venit doar să ți-o tragă, dar acum că a văzut cum arăți, îl dezguști.

Nu te vrea.

Nimeni nu te vrea.

— Știu că n-am fost prin preajmă în ultima vreme, vorbești și nu pot să nu te mai privesc în ochi.

— E în regulă. Știu că nu sunt o prioritate, nu trebuie să-ți faci griji în privința mea. Te asigur că o să te primesc cu brațele deschise oricând te-ai întoarce, așa cum te-am obișnuit.

     Vocea mea sună ca dracu. Sunt răgușită și obosită și nu vreau nimic. Nu am nevoie de cuvinte, Hades. Nu te obosi acum pentru nimic. Vreau să dispar doar.

     Te încrunți o singură secundă. Nu știu de ce, am spus doar adevărul. Te-am supărat și cu asta?

— Îmi pare rău, spun, imediat, dar nu reușesc să citesc nicio emoție pe fața ta.

     Te ascunzi în spatele zidurilor. Nu știu dacă te-am văzut vreodată, cu adevărat.

— Am fost ocupat, a trebuit să rezolv niste lucruri înainte. Tata..., începi să-mi spui, dar te oprești și dai din umeri, de parcă n-ai știi ce vrei să zici, de fapt.

     Știi. Ți-ai dat seama că nu vrei să-mi spui mie. E în regulă. M-am obișnuit.

     Dau din cap. Înțeleg. Și mie mi-e dor de mama. Și de Lily. Și de James. Și de tine, Debesis. Mereu mi-e dor.

— E în regulă, serios. Înțeleg, nu-ți face griji.

     Nu mai spui nimic, dar sigur gândești acum. Mereu gândești. Niciodată nu știu la ce.

— Dormi, prințeso. Trebuie să te odihnești.

     Sigur. Trebuie. Trebuie multe, Hades.

     Închid ochii. Știu că nu o să reușesc să adorm, dar nu-i mai deschid. Abel îmi urlă în cap. Nu tace niciodată. Mâinile lui se plimbă pe corpul meu, urcă, coboară, ușor, cu grijă. Buzele lui se lipesc de umărul meu, coboară ușor pe braț. E blând. Nu înțeleg de ce se poartă așa. O să-mi facă rău. O să mă distrugă. Fața i se schimbă. Acum e blond și are ochi are furtună. Îmi zâmbește frumos. Îmi mângâie obrazul. Mă întind spre el, gata să-l sărut, dar e din ce în ce mai departe și nu reușesc să-l ating.

     Când deschid ochii, Hades nu mai e lângă mine.

     Sunt din nou singură în apartament și nu reușesc să-mi mai găsesc locul nicăieri. Nu mă ridic din pat. Nu mă mișc de acolo tot restul zilei, chiar dacă știu că n-am mâncat și că ar trebui. Nu mi-e foame. Nu vreau. Nu trebuie să ajung nicăieri, pot să stau aici în liniște și mă prefac c-am dispărut. Nu mai vreau. Am obosit, dar somnul nu mă mai ajută oricum.

Hades face bine sau face rău?

Scuze pentru absența din ultima vreme, viața e un haos și mai mare de ceva timp. Ne întoarcem la ritmul obișnuit de postare și, Doamne! Mai e atât de puțin până la final! 94/100