M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

4: "Înapoi de unde am plecat"

     Alarma sună fără oprire de câteva minute bune. Nu am dormit, așa că se chinuie inutil să mă trezească. Aud soneria ca prin ceață, nu mă pot concentra pe sunetul care face tot apartamentul să tresară. E același de prea mult timp, dar n-are rost să-l mai schimb. Oricum nu-și mai face efectul. Mă ridic într-un final din pat, ignorând amețeala care nu vrea să mă lase singură deloc, opresc alarma și merg spre baie.

     Mă privesc în oglindă: aceleași cearcăne, aceiași ochi obosiți, pierduți, buze uscate și crăpate, păr prins haotic într-o coadă de cal de care s-a ales praful. Nu s-a mai schimbat nimic de ceva vreme.

     Deschid trusa de machiaj. Aici obișnuiam să ascund lamele. Hades m-a pus să le arunc. Scot fondul de ten, corectorul și burețelul pe care nu l-am mai folosit de o eternitate. Nu am de ce să mă grăbesc, am pus alarma mult prea devreme, ca întotdeauna. Acopăr cearcănele cât de bine pot și blush-ul aproape reușește să mă facă să arăt de parcă mă bucur de viață. Nu cred că s-a inventat încă un fond de ten care să facă singurătatea să dispară. Asta ar fi drăguț.

     Când mă privesc din nou în oglindă, mi se pare că m-am chinuit degeaba: aceiași ochi obosiți, aceleași buze crăpate, aceeași femeie rătăcită.

     Asta obișnuiam să fac în fiecare dimineață, înainte să fiu concediată. Mă prind de chiuvetă și închid ochii.

Nu mai fugi!

     N-are rost să mă grăbesc să ies din baie. Totul e doar în mintea mea. Indiferent de camera în care mă aflu, Abel e cu mine peste tot.

     Mă întorc în dormitor. Scot din dulap blugii, o maletă neagră și un sacou. Ignor cu desăvârșire roba de la Hogwarts. Mi-e dor de mama. Mă îmbrac greoi, n-am chef deloc.

     Ies din apartament, închid și încui ușa în urma mea. Urc de buna voie în lift. Pereții aproape mă strivesc, dar cobor la timp și o iau pe jos: știu drumul chiar și cu ochii închiși.

     La început, număram stațiile, neștiind cum să fac ca să ajung mai repede. Îmi amintesc și acum că eu eram, de multe ori, cea care deschidea editura și care făcea cafea pentru toată lumea. Entuziasmul s-a dus pe parcurs, la fel și locul meu de muncă.

     E vina mea, știu. Am permis să se întâmple mult prea multe, dar, acum, că stau să mă gândesc, îmi dau seama că nu aș fi putut să fac mare lucru ca să ies din situația în care m-am aflat atâta timp: cine m-ar fi crezut pe mine în locul lui Abel? Winston, în care am avut cea mai mare încredere, nici măcar nu a vrut să-mi audă punctul de vedere. Nu a vrut să știe. Orice i-ar fi spus Abel, l-a convins că eu eram singura vinovată.

     Știu că nu sunt singura care trece prin asta. A trebuit să caut pe google statistici despre asta, dar acum știu: 3,4 milioane de femei au experimentat orice formă de viol – și asta doar în Regatul Unit. Din toate cazurile raportate, doar 15% din numărul imens, mai puțin de 6% chiar s-au încheiat cu o condamnare pentru cel vinovat. Nimeni nu m-ar fi crezut. Toți ar fi spus că e vina mea, că am flirtat cu el, că m-am îmbrăcat provocator, că i-am dat de înțeles altceva. Că mi-a plăcut. Că am vrut.

     Până și tata crede că îi permit lui Hades să mi-o tragă oricând. De ce n-ar crede asta despre oricine altcineva? Ce e diferit?

     Văd deja semnul de deasupra ușii de la intrare: trebuie doar să trec de magazinul alimentar și de scara de bloc și am ajuns. Închid ochii pentru o secundă. Nu pot să rămân așa mai mult de atât, pentru că tot ce văd în spatele pleoapelor e corpul rece al lui Cadunt, inundând trotuarul cu sânge. L-am omorât. Nimeni nu m-a închis pentru asta. Aș fi meritat. Câți oameni scăpa așa? Abel pentru ce-a făcut, eu pentru moartea lui Cadunt... Hades pentru Debesis, Seth pentru Thana.