M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul 55

     Restul zilei trece pe lângă mine, fără să fac nimic. Apropierea de Seth mi-a lăsat un gust amar și încă nu îmi vine să cred c-am reușit să-l scot din apartament fără să încep să plâng în fața lui.

     Știu că dacă începeam, nu m-aș mai fi putut opri și că el n-ar mai fi plecat.

     Îmi privesc deznădăjduită bagheta ruptă în două de Abel. Nu vreau să-mi amintesc nimic despre el, dar e aproape imposibil: totul are, într-un fel sau altul, legatură cu el, chiar și bucățile de lemn de fag care îmi amintesc că sunt vrăjitoare.

     Magia pare atât de îndepărtată acum încât mi se pare ceva străin, iar eu nu pot să nu mă gândesc la cum ar fi mers lucrurile dacă acceptam propunerea lui McGonagall și aș fi predat la Hogwarts.

     Singurul motiv pentru care n-am făcut-o a fost Seth. Și asta... ei bine, s-a dus dracu oricum. Nu ar trebui să iau decizii în funcție de alți oameni.

     Ar fi cazul să-mi amintesc cine sunt, dar nu știu dacă o să reușesc să mă regăsesc.

     Mă ridic din pat, merg direct la dulap și scot cu grijă roba întunecată pe care n-am mai purtat-o de atâta timp. O strâng la piept, inspirând adânc mirosul pe care îl emană: balsamul de rufe cu lavandă, folosit de mama, și o urmă ștearsă a parfumului ei, învăluită în aroma bărbătească a lui Hades. Am impresia că toate amintirile de la Hogwarts sunt purtate în gluga neagră și că, odată ce mi-o așez pe umeri, totul se repară, măcar pentru o vreme.

     Mă privesc în oglindă, aranjându-mi gulerul. Mi-e imposibil să nu schițez un zâmbet. Mă simt ca o adolescentă, din nou, chiar dacă nu mai am voie să mă port ca una, de ceva vreme.

     O dau jos de pe mine și o îndes într-un ghiozdan. Singurul mod în care pot să ajung pe Aleea Diagon e prin Ceaunul Crăpat, iar pentru asta n-am nevoie de robă. O s-o port imediat ce ajung acolo, ca să ies mai puțin în evidență. Nu vreau să vorbesc cu nimeni.

     Ies pe ușă relativ repede și mă rog să nu arăt chiar așa de rău pe cât mi se pare mie. Sunt îmbrăcată ca un om obișnuit, într-o pereche de blugi negri și un tricou cu Three Days Grace, primit de la Al acum o eternitate.

     Mi l-a cumpărat de la concertul lor, pentru care și-a luat bilet cu patru luni înainte, doar ca să prindă un loc lipit de scenă, de unde basul îl zguduia cu totul și muzica putea să-l surzească.

     Unde mai e farmecul dacă mai aud la final și nu sunt răgușit ca dracu? mă întrebase, retoric, când glumisem pe seama lui — trebuia să urlu în urechea lui ca să înțeleagă ce spuneam și vorbea la fel de tare ca un veteran de război, surd de o ureche și obișnuit cu zgomotul asurzitor al bombelor, dar era fericit și am acceptat imediat că, pentru zâmbetul lui imens, puteam să suportăm cu toții câteva zile, până când se întoarcea la normal.

     Drumul până pe Charing Cross Road nu vine la pachet cu nicio privire suspicioasă în direcția mea și cu niciun om căruia n-aș vrea să-i vorbesc. Nu mă întâlnesc cu niciun reporter și niciun trecător nu vrea să facă o poză cu mine, nici pentru că sunt o Potter, nici pentru cartea pe care mi-a publicat-o Winston — cu finanțare din partea domnului Scorpius Malfoy.

     Ce a fost în capul tău, Hades?

     Când ajung, într-un final, în fața ușii familiare, din lemn închis la culoare, golul din stomac se întoarce aproape instantaneu. Locul ăsta e dovada vie a faptului că aparențele înșală: e flancat de-o parte și de alta de un magazin de muzică și de o librărie cu vitrine mari și geamuri înalte, ambele gata să-ți ia ochii și să te facă să ignori pe deplin ușa sărăcăcioasă care te-ar duce în cu totul alt univers, dacă ai știi despre existența lui.