M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul 93

     Există ceva foarte special când vine vorba de sentimente: felul în care inima începe să-ți bată din ce în ce mai tare, fluturii din stomac, agitația, ochii care-ți strălucesc mai tare ca niciodată, sângele care aleargă prin vene, adrenalina de care nu vrei să te desparți niciodată. Arzi mocnit, suficient cât să nu te stingi, dar nu îndeajuns de tare pe cât ai vrea. Uneori, sentimentele ajung atât de intense că te simți de parcă ai nimerit în flăcările iadului. Alteori, e mai mult o adiere: un vânt de primăvară care te face să zâmbești și să inspiri adânc parfumul unui nou început – al unui nou sfârșit.

     Când totul dispare, rămâi singur într-un frig care nu pare să se mai sfârșească vreodată. În absența emoției, a focului, rămâi cu un sentiment acut de... nimic. Ești umplut cu vid, absorbi totul din jurul tău ca o gaură neagră, nepăsător, indiferent la cât de tare ar putea să mai doară și altele. Nu contează. Nu mai arzi. Îngheți. Nimicul doare mai tare ca orice altceva.

     Să nu-ți fie frică de focul pasional al unei iubiri care te face să te topești din picioare, nici de acea vâlvătaie care ajunge să-ți ardă în privire.

     Teme-te de nimic. El nu are nici început, nici sfârșit. Există și distruge. E suficient. E prea mult.

     Nu știu ce zi e. Am uitat data și nu mai are rost să mă chinui să-mi amintesc dacă e weekend sau nu. Nu am unde să merg. Totul s-a estompat în jurul meu. Nimic nu mai are sens.

     Mă ridic de pe canapea doar ca să ajung la bucătărie și să mă mențin pe linia de plutire cu ultima pungă de cipsuri pe care o mai am în apartament. Știu, trebuie să merg la cumpărături. Trebuie multe. Mănânc din mijlocul canapelei, cu părul ciufulit în aceeași coadă de cal prinsă haotic acum vreo 4 zile, în același hanorac al lui James. Nu vreau să-l mai dau jos. Mi-e dor de el.

     E întuneric în apartament, cu toate perdelele și jaluzelele trase, și tot ce se aude e sunetul telefonului meu. Sună de ceva timp, se oprește și începe iar. Nici nu mai știu de câte ori s-a întâmplat asta. Aștept să se descarce ca să se oprească. Nu vreau să-i răspund Idaliei. Nu poate schimba nimic. Nu vreau să vorbesc, nici cu ea, nici cu nimeni.

     Vreau să dispar.

     Mami nu ar fi permis niciodată ca toate astea să se întâmple. Mami a avut mereu grijă de noi, de mine. Mami nu mai e aici.

     Mami nu mai e deloc.

     Lacrimile îmi curg, dar nu mă mai obosesc să le șterg. Ce rost mai are?

     Sunt slabă. Sunt jalnică. Sunt un dezastru pe două picioare.

     Arăt îngrozitor.

     Mă simt îngrozitor.

     Vreau să fug, dar nu mai am unde.

Mami, unde ești? Ești fericită acolo sus? Cum arată Raiul pentru tine? Te iubesc, mami. Te iubesc cel mai mult. Mi-e dor de tine. Dacă ești fericită, e foarte nedrept din partea mea să vreau să te întorci. Dar vreau, mami. Te vreau înapoi. Te iubesc.

     Închid ochii. Zâmbetul ei îmi apare în minte. Era minunată. Toată lumea o adora. Atitudinea ei era ceva de neclintit. Știa ce vrea, știa cum să obțină. Știa că era invincibilă. Au luat-o de lângă mine, de lângă noi. Cu ce i-a ajutat să le omoare?

     Sial e doar un copil traumatizat de o familie de căcat. Nu merită toate astea. Mama nu merita să moară. Lily nu merita să moară. James nu merita să moară.

     Pământul se învârte odată cu mine când mă ridic. Canapeaua nu mai miroase a Ethan. Ethan nu mai e în viața mea. Mă urăște, cel mai probabil. L-am înșelat. L-am rănit. Nu merita asta. E cel mai bun om pe care-l cunosc. Nu mi-a făcut nimic. M-a iubit. E doar vina mea.