M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul 70

     Când vii la New York, cel mai probabil ai o mie de lucruri în cap și, totuși, nimic foarte clar.

     Pentru mine totul a fost un mister.

     Nu știam ce-o să găsesc aici: cum sunt oamenii, cum e mâncarea, dacă o să mă descurc de una singură într-un oraș așa mare.

     Teoria e inutilă fără practică: știu destule despre istoria Americii, iar obiectivele turistice newyorkeze n-au fost tocmai o surpriză — dar lângă Ethan, totul se simte diferit.

     Se simte bine.

     De la Central Park la Empire State Building, până la Cartierul Chinezesc sau Podul Brooklyn, orașul ăsta emană o energie aparte, despre care toți care au trecut pe aici scriu și vorbesc cu zâmbetul până la urechi.

     Sunt sigură că și eu o să mă număr printre ei, imediat ce mă întorc în Londra.

     Mai bine nu te-ai mai întoarce.

     Haosul mă așteaptă.

     Abel te așteaptă.

     Cu Ethan lângă mine, străzile și clădirile newyorkeze mi se dezvăluie una după alta, ca un echilibru perfect între date istorice și povești reale sau inventate. Vorbește mult și ascult atentă fiecare cuvânt care-i părăsește buze, încercând să rețin cât mai multe. Am impresia că, pentru cele câteva ore bune pe care le petrecem împreună, el e profesorul și eu sunt elevul care habar n-are pe ce planetă e.

     Odată cu lăsarea întunericului, New York-ul se transformă într-un festival al luminii și al decorațiunilor de Crăciun, iar golul din stomac amenință să mă înghită cu totul.

     Vreau acasă.

     Nu mai există niciun "acasă".

     Anul trecut, de Ajun, eram acasă, împodobind bradul cu ai mei — cu toți ai mei — fără să-mi treacă măcar prin cap că s-ar putea întâmpla ceva și vreunul dintre ei să dispară. Cea mai mare grijă de atunci era absența lui Al și dorul de Hades, dar acum toate astea mi se par o prostie pe lângă ce s-a ales de familia noastră. 

     Care familie?

     Nu mai există nicio familie.

     Presupun că e adevărat ce se spune: apreciem mai mult ceva ce nu mai avem. Singurul lucru la care mă gândesc acum e zâmbetul mamei, felul în care ne strângea pe toți în brațe și cum ne înghesuiam pe canapeaua de lângă brad, admirându-ne capodopera.

     Bradul era haotic, întotdeauna: Al voia neapărat beteală argintie, eu țineam mortiș să așez toate globurile albastre pe care le aveam, iar Lily și James erau de neînduplecat: roșu și auriu e cea mai bună combinație — "Cercetașii sunt cea mai bună casă". 

     Evident, mama nu era de acord.

Toate casele de la Hogwarts au importanța lor, nu există case rele și case bune. Da, James, chiar și Viperinii se încadrează.

     Lily obișnuia să dea tonul pentru colinde, uneori cu violoncelul, alteori doar cu vocea, și eu mă refugiam lângă pian, cu James lângă mine. Cântam cu toții, chiar și tata lăsa de-o parte stofa de diplomat și se relaxa lângă roșcata lui, strângând-o la piept și fredonând până când răgușeam cu toții.

     Acum Lunita mea dă tonul de lângă stele și e atât de înnorat astăzi la New York că nici n-o pot vedea.

     Ce fel de Crăciun e ăsta?