M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul 83

Locul meu nu e aici, iubito. Aparțin stelelor.

în locul în care
niciodată
soarele nu mai reușește să strălucească,
atârnă de cer
o fată cu părul întins până în iad
și-napoi,
cu privire ruptă din tolba lui Artemis.
în locul în care
de acum înainte
doar sirenele vor mai cânta,
zboară spre cer
un zâmbet-apus mai frumos ca
nicicând.
în locul în care
pentru totdeauna
s-au păstrat secretele,
nu mai există nici cer, nici pământ
— doar liniște.

Sing me a song of a lass that is gone,
Say, could that lass be I?
Merry of soul she sailed on a day
Over the sea to Skye.*

— Te iubesc, Ve. Trebuie să plec.
— Rămâi, te rog. Nu-mi da drumul.
— Privește cerul, iubito.

Am mai fost în camera asta doar o singură dată, înainte ca mama ei să ajungă acasă. Iubita mea e o rebelă: se vede chiar și pe cei patru pereți care-i alcătuiesc dormitorul. Oriunde te uiți vezi postere cu trupe rock, cu manifeste feministe sau steagul LGBTQ+.

Sincer, cred că le-a lipit pe toate doar ca s-o enerveze pe mama ei.

Ea nu mă place, deloc chiar. E homofobă, dar mama spune că nu e treaba noastră să schimbăm mentalități învechite: nu e nimic în neregulă cu noi.

Când trec de ușa pictată de iubita mea — aceeași imagine cu cerul înstelat pe care o pictează de fiecare dată când are ocazia — nu pot să nu mă delectez cu tot ce văd. Camera vuiește de viață, încărcată de plante verzi, cu multe frunze, întinse peste tot, și îi strigă numele cu toată puterea.

Îmi place că poate să-și lase amprenta așa.

— Ce facem aici? o întreb și știu că e lângă mine, undeva, ținându-mă de mână, dar nu pot s-o văd.

— Trebuie să termin ceva înainte să plec, îmi răspunde, grăbindu-se spre birou, doar ca să se trântească pe scaunul rotativ.

— Să pleci?

Pleacă?

Mă părăsește?

De ce ar face asta?

Mă iubește, nu?

Așa a spus.

— Da, iubito. Trebuie să plec.

Nu înțeleg.

O privesc scriind pe o foaie cu toate colțurile îndoite, dar nu-mi permit s-o întrerup. Lacrimile îi curg pe obraji și aș face orice ca să pot să i le șterg, ca să zâmbească din nou.

De ce plânge?

E vina mea?

Am rănit-o?

Nu am vrut să-i fac rău.

O iubesc. O iubesc cel mai mult.

— Privește cerul, iubito.

— Te prefer pe tine oricând, răspund, fără ezitare, și o privesc urcându-se pe un scaun înalt.

E o funie legată de lustră și nu înțeleg ce caută acolo.

Iar încearcă ceva nou?

— Eu sunt cerul, Ve. Aparțin stelelor.

Sfoara se strânge în jurul gâtului ei și ochii i se dau peste cap imediat ce picioarele i se desprind de scaun — de pământ. Fața i se înroșește și ochii îi ies din orbite — ochii care mă priveau atât de frumos.