M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul 10

           Am cunoscut cândva pe cineva care mi-a spus că ar prefera să nu mai aibă nicio amintire, decât să rămână doar cu ele, la final.

  I-am râs în față. Am zis fără ezitare că amintirile mele erau cel mai de preț lucru pe care îl aveam și că n-aș fi renunțat niciodată la ele.

            Abia acum înțelegeam cu adevărat ce voia să spună, stând de una singură în dormitorul unde obișnuiam să fiu cu el, în apartamentul care mi se părea că încă îi păstrează parfumul și prezența — îl vedeam peste tot, de multe ori tresăream degeaba, crezând, pentru câteva secunde, că el chiar era acolo, din nou, așa cum mi-aș fi dorit să se întâmple și așa cum știam prea bine că nu o să mai fie niciodată.

  Amintirile cu el erau tot ce-mi mai rămăsese în absența lui și fiecare dintre ele mă tortura fără milă, mă aducea cu un pas mai aproape de nebunie.

  El era acolo, undeva în lumea asta mare și, totuși, prea mică pentru visurile mele cu el; era cu ea și era fericit, probabil, mai fericit decât fusese vreodată până acum, pe când eu rămăsesem de una singură într-un apartament care mă sufoca de parcă ar fi fost o cușcă: eu și toate pozele pe care apucasem să le fac și să i le fac.

Se căsătorea. Avea să-și împartă numele cu iubirea vieții lui, să-și lege sufletul de al ei în fața Universului și a tuturor celor care aveau să fie martori la fericirea lui, iar eu stăteam de una singură pe podeaua apartamentului meu, strângând între degete bucăți de hârtie cu zâmbetul meu sau al lui.

         Le priveam pe toate, una câte una: fiecare poză îmi arăta același Hades pe care îl iubeam infinit — zâmbitor, arogant sau serios, ușor enervat de faptul că-i făceam atâtea poze. Emana aceeași energie nebunească, aceeași putere de care mă îndrăgostisem iremediabil și aceeași forță pe care o voiam din nou în preajma mea.

Îmi lipsea, îmi lipsea al dracului de mult și, oricât de mult aș fi încercat să-mi iau gândul de la el, totul îmi amintea de părul lui blond și de privirea lui gri, de furtună, de toată puterea pe care o avea asupra mea, de zâmbetul pentru care aș fi fost în stare să fac orice, de furia care se dezlănțuia de cele mai multe ori asupra mea și care, paradoxal, mă făcea doar să-l iubesc și mai mult.

Verona părea, acum, cu el atât de departe de mine, mai degrabă un basm decât parte a realității sau, cel puțin, a trecutului. Zilele însorite în care străbăteam ținându-ne de mână străzile orașului italian, doar ca să ajungem mai repede la plaja care ne devenise refugiu în cele trei zile petrecute în cel mai frumos loc de pe Pământ, păreau rupte dintr-o poveste care nu mai avea nimic în comun cu realitatea în care eram nevoită să trăiesc, iar imaginea noastră ca Romeo și Julieta nu era nimic mai mult decât un vis frumos, dar irealizabil.

Fusesem măcar în Verona sau doar visasem?

Tot ce trăisem lângă el fusese o iluzie? Cum putea să se prefacă atât de bine încât să mă facă să cred că eu chiar contam pentru el?

Cum putuse să uite tot ce se întâmplase între noi și să plece fără vreun regret?

Cum putea să se căsătorească cu ea acum?

Pozele cu noi, făcute de acel italian prea vorbăreț, pozele cu el, pe plajă, prin oraș, făcute de mine, pozele cu o Evelyn mai fericită ca oricând, la balconul Julietei, sub un soare arzător pe care încă îl mai simțeam pe piele, pe care nu știam când apucase să le facă, un teanc uriaș de amintiri — toate stăteau acum în brațele mele, cât eu mă chinuiam să le văd dincolo de lacrimile care-mi curgeau pe obraji haotic, fără oprire.

Voiam la el, voiam să nu mai existe nicio Brianna, să fim doar eu și cu el, doar noi, să vină și să mă tragă în brațele lui, să-mi spună "prințesă" și "Artemis" și să mă facă să nu mai plâng, să nu mai vreau să dispar și să nu mai regret că-i făcusem promisiunea aia nenorocită, pentru că tot ce aș fi vrut să fac acum era să mă închid în baie și să las sângele să-mi curgă pe încheieturi odată cu lacrimile pe care nu eram în stare să le mai controlez.

Îmi făcusem rău de una singură de atâtea ori și aș fi făcut-o din nou dacă nu țineam atât de mult la promisiunile pe care le făceam.

             La promisiunea pe care i-o făcusem lui, dintre toți.

Eram singură și furioasă și disperată și îmi lipsea atât de mult încât simțeam că înnebunesc. Am luat pozele, le-am strâns la piept și, înainte să-mi dau seama prea bine ce fac, le trântisem în mijlocul sufrageriei și îmi căutam cu disperare bagheta, gata să dau foc și pozelor și întregului apartament.

Voiam să le fac scrum pe toate, să nu mai rămână nimic din toată iluzia pe care o hrăneau, pentru că el nu mă iubea și nimic din tot ce se întâmplase nu fusese real. Nu putea fi.

Ușa pe care abia o închisesem s-a deschis brusc, dezvăluind un Seth buimăcit, incapabil să înțeleagă ce voiam să fac, dar suficient de rapid cât să-mi smulgă bagheta din mână și să mă strângă la piept ca și cum viața lui ar depins de asta.

Nu, lasă-mă, dă-mi drumul...

— Sunt aici, copilule, sunt aici, a vorbit tare, clar, încercând să mă convingă de ceea ce spunea, iar eu mi-am permis să găsesc un colac de salvare în brațele lui și să las toate lacrimile să curgă până la epuizare.

Cu o simplă mișcare din mână a făcut pozele să se așeze frumos într-un album vechi și, mai apoi, pe un raft, având grijă să nu mă scape din ochi. Mă privea blând, știind că puteam izbucni în orice clipă, în aceeași măsură în care și eu știam că, dacă el n-ar fi venit, apartamentul meu ar fi fost de mult cuprins de flăcări.

Și eram destul de sigură că n-ar fi fost așa rău.

— Micuțo? m-a întrebat, privindu-mă în ochi ca și cum chiar aș fi fost ceva de preț, important, aproape vital.

— Da, uriașule? am răspuns, șoptit, ștergându-mi ultimele lacrimi.

   — Ai fost vreodată la Paris?

Gata pentru Paris?