M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

0

E linişte.

Atât de linişte că tot ce aud sunt gândurile mele.

E vina ta.

Puteai s-o oprești.

Puteai s-o salvezi.

Esti un laș şi acum e moartă!

Vina ta, doar vina ta...

Dar sunt obişnuit.

Gândurile mele au făcut de fiecare dată zgomot, prea mult zgomot, dar acum... Acum tot ce văd în fața ochilor e corpul ei, întins fără suflare într-o cadă plină de sânge — și doare ca dracu.

— Artemis?

Vocea mea răsună în tot apartamentul ei şi îi aşez în treacăt ghetele lângă celelalte perechi. Înaintez şi ridic de pe jos paltonul şi maleta şi blugii rupți pe care i-a purtat când ne-am văzut ultima oară, la editură.

A lăsat ușa neîncuiată, nu are deloc grijă de ea. 

Strâmb din nas, miroase ceva îngrozitor şi mă întreb dacă nu cumva a uitat iarăşi să arunce gunoiul.

— Artemis? mai întreb o dată, deja imaginându-mi cum o s-o găsesc adormită în dormitor, după încă o noapte de beţie.

Ştiu că obişnuieşte să facă asta în ultima vreme.

Lumina de la baie e aprinsă şi arunc o privire grăbită peste sufragerie şi balcon. Un plic aşezat parcă strategic pe canapea aproape mă face să mă opresc, dar înaintez în continuare şi ajung să bat la ușa băii ei.

— Prințeso, eşti aici?

Nu-mi răspunde şi nici nu aud apa curgând, aşa că probabil mă ignoră.

— Artemis, nu ştii că nu-i frumos să ignori oamenii? întreb, retoric, amuzat de situație, şi apăs pe clanță.

Ușa se deschide cu uşurință, semn că nici aici n-a încuiat, şi ochii îmi cad întâi pe cioburile de pe jos, de la sticlele băute, apoi pe băltoaca roşie care inundă baia şi într-un final pe...

— Nu, nu, nu, murmur disperat, cât o scot pe brațe din cadă şi o lipesc de mine.

Cimitirul în care mă aflu nu e cel mai bun loc pentru a-mi limpezi mintea. E linişte oriunde mă uit în jurul meu și tot ce mai disting printre pietrele de mormânt şi florile care deja se ofilesc e sicriul ei.

E banal, dureros de banal, şi nu i se potriveşte deloc, dar sigur că familia Potter n-a putut nici măcar...

Ajunge. Nu poți da vina pe ei când e doar vina ta.

Aşa e. E vina mea că a trebuit să facă rost de un sicriu, în primul rând.

E linişte în tot cimitirul şi tot ce mai aud în afară de gândurile mele sunt plânsetele înăbuşite ale unor persoane pe care nu le-am văzut niciodată sau de care ea a vorbit suficient de rar cât să ştiu că, de fapt, nu le pasă atât de mult pe cât vor să pară că le pasă.

Vreau să plec de aici, vreau să fug, dar nici măcar nu mă mişc de la locul meu cât preotul ăsta idiot îi ține slujba și se plimbă pe aici, murmurând cuvinte care oricum pentru ea nu însemnau nimic.

Nici măcar nu voia să fie îngropată, dar nu am putut să-i opresc, orice le-am zis. Tata mi-a spus să încetez, să-l las pe Harry să-și înmormânteze copilul în liniște, aşa că mă uit, încă o dată, ca un dobitoc, cum prințesa mea e coborâtă la câţiva metri sub pământ în loc să fie una cu Mediterana, cum şi-ar fi dorit.