M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul X

"Uram să fiu în centrul atenției, de cele mai multe ori, dar Universul aranjase lucrurile astfel încât oamenii să mă privească mai mult decât mi-ar fi plăcut, aproape de fiecare dată — și pentru asta, ajunsesem să-l învinovățesc pe tata.

Numele lui mă urmărea peste tot și, dacă atunci când eram mică, îmi devenise erou, cu fiecare an care trecea, îmi displăcea din ce în ce mai mult interesul pe care îl acorda imaginii lui.

Era, întâi de toate, tatăl meu, iar copilul din mine încă îi ducea dorul – încă îmi lipseau plimbările cu el prin parc, felul în care îmi spunea povești în fiecare seară, micile săruturi pe care i le fura mamei, făcând-o să roșească.

Îmi lipsea familia mea, dar blondul cu ochi de furtună părea să aibă puteri suficient de mari cât să facă totul să dispară, măcar atunci când era prezent."

Mi-am mușcat buza: era prima dată când îmi dădeam seama că nu fusese o idee bună să recitesc pentru a mia oară cartea autoarei mele preferate — în mijlocul fericirii mele apăruse o gaură neagră care mă trăgea în adâncurile ei, îngropându-mă sub mormane întregi de amintiri pe care n-ar fi trebuit să le retrăiesc.

Îmi lipseau multe lucruri, dar ea îmi lipsea cel mai tare.

Mama nu mai era aici să mă tragă din întuneric înapoi în brațele ei și tata era departe fizic și, oricum, distanța pe care o pusesem între noi nu mi-ar fi permis să mă ascund iarăși în casa care, acum mult timp, când totul era diferit, imi era loc de refugiu și de adăpost.

Casa familiei mele era acum doar o amintire îndepărtată, aproape vagă, și n-am zăbovit prea mult asupra ei. Îmi aminteam doar grădina, lângă imaginea zâmbetului mamei, și câteva momente petrecute cu ea acolo. Nimic mai mult.

Când mami a devenit cea mai frumoasă stea dintre toate, tatăl meu n-a vrut să mai audă de cer și de lumina stelelor: era furios, blestema Universul pentru că-i luase fericirea de lângă el și se pierduse, găsind în sticlele interminabile de vin, whisky și vodcă singura metodă prin care putea să fie din nou cu ea, cu cea pe care o iubise cu totul și pe care, spunea el, nu ar fi putut să n-o mai iubească vreodată.

Durerea era asurzitoare — oprise orice se întâmpla în jurul nostru și totul se învârtea acum cu mama în mijloc. Cu moartea ei. Cu boala ei. Cu suferința. Nimic nu mai era la fel și reacția bărbatului care o iubise dinainte ca eu să exist era de înțeles.

Eram cât pe ce să-l urmez, să las disperarea și neputința să mă înghită și să mă tragă după ele în cel mai întunecat colț al minții mele — atunci mi-a apărut în vis.

Ca să mă oprească. Să mă protejeze.

— Băiatul meu, mi-a spus, zâmbindu-mi cum doar ea știa s-o facă, băiatul meu frumos, sunt aici, iubitul meu, sunt cu tine în fiecare secundă a vieții tale, nu am plecat, a continuat, așezându-și mâna pe locul de unde mi se simțea inima bătând, cum ai putea să crezi că te-am lăsat singur? Am nevoie să fii puternic, băiatul meu, am nevoie să-mi arați cât de puternic ești, bine?

Și am fost.

Am fost puternic pentru ea. Să o fac mândră de mine. Să-i arăt că tot ce mă învățase nu fusese inutil.

Îmi place să cred că mama a pregătit totul dinainte, că atunci când a trebuit să plece știa că o să-mi întâlnesc cel mai bun prieten al meu de atunci — și dacă eu o pierdusem pe mama, el își pierduse tatăl.

Rămăsesem fără cea mai bună persoană din Univers, dar descoperisem în prietenul meu că bunătatea încă mai exista, că mama nu era singura care obișnuia să privească stelele și să zâmbească și că oameni puternici erau la tot pasul — iar eu aveam suficient noroc, dacă-i puteam spune așa, cât să întâlnesc unul din acei oameni.

În familia Malfoy, credeam că Universul are un mod propriu de a menține lumea în echilibru. Acum, experimentam asta pe propria-mi piele.

Mama prietenului meu îmi devenise ca o a doua mamă și, chiar dacă n-o spuneam niciodată cu voce tare și nici măcar nu mă gândeam că ar putea s-o înlocuiască pe mama mea, iubeam prăjiturile pe care le pregătea de fiecare dată când dormeam la prietenul meu și îmbrățișările pe care mi le oferea de fiecare dată, ca și cum aș fi fost și eu băiatul ei.

Ea pierduse un soț, dar câstigase încă un fiu, așa spunea mereu. Ca mama mea, însă, nu putea să fie nimeni.

Prietenul meu era un criminal – sau, cel puțin, așa spunea el în momentele în care nu mai reușea să se țină pe picioare și sfârșeam amândoi plângând pe acoperișul vreunui bloc sau pe covorul albastru al camerei lui.

Știam prea bine ce se întâmplase, până la urmă, eu fusesem cel care-l ridicase din balta de sânge pe care o lăsase în urma lui, cel care trebuise să-l țină strâns de tot în brațe ca să nu poată să mai facă vreo prostie, cel care-i ascultase nopți la rând plânsetul înecăcios și cel care-l trezea din toate coșmarurile care-l urmăreau.

Era un adolescent. În ochii multora, era doar un copil traumatizat de pierderea tatălui și, acum, de moartea precoce a fetei de care era îndrăgostit până peste cap. Pentru alții, era unul dintre oamenii care nu meritau să se plimbe liberi pe străzi.

Pentru mine, era prietenul meu cel mai bun și nimic altceva nu mai conta. Îl cunoșteam prea bine.

Îmi lipsea. Îmi lipsea el și mama lui minunată și îmi lipsea mama mea perfectă și zâmbetul tatălui meu, îmi lipsea familia mea și îmi lipsea să mi se spună "băiatul meu" cât tata mă învârtea în aer ca pe un avion, făcând sunete amuzante. Îmi lipsea "acasă" al nostru și mirosul de prăjitură cu nuci caramelizate și vioara care răsuna în toată casa noastră mare, acum, prea mare, și îmi lipseau poeziile scrise și recitate de tata când se lasa purtat de romantism.

— Iubitule..., a soptit Brianna, ștergându-mi lacrimile despre care nici nu știam ca erau acolo, înainte să mă tragă în brațele ei și să-mi dea voie să plâng până nu mai puteam.

Brianna era liniștea și slăbiciunea mea, iar eu aveam nevoie de ea în viața mea. Era singura pe care o mai aveam.

Ce părere aveți despre aceste amintiri din copilăria lui Scorpius?