M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul 71

     Lui Ochi Verzi nu-i dau drumul la mână nicio secundă — așa mergem pe străzile din New York până înapoi în fața camerei mele, de ușa căreia mă lipesc, înainte să mă uit din nou înspre el.

     Cum de poate să fie așa frumos?

     De ce își petrece timpul cu mine?

     Din milă.

     Nu, e imposibil: ar fi putut pleca până acum. Sigur s-ar fi plictisit.

     S-a plictisit de New York — cât crezi că-i mai ia până se plictisește și de tine?

     Ethan are ceva în privire, ceva ce-mi face genunchii să se înmoaie și inima să trepideze de emoție — lângă el nu-mi fac griji că ceva ce spun l-ar putea deranja.

      Sigur îl deranjează.

     Te-ai făcut de râs încontinuu azi.

     Sunt eu, cu adevărat: suficient de sensibilă cât să plâng în fața unui brad de Crăciun...

     Penibil!

     ...nebună cât să alerg printr-un muzeu,

     Alergi dubios! Nu ar trebui să mai faci asta!

     ...nesigură cât să nu știu că sunt minunată exact așa cum sunt.

     Jalnică, mai degrabă!

     Se numește ignoranță și prostie, ce faci tu acum.

— Mulțumesc, îi șoptesc, zâmbind larg, chiar dacă n-aș putea spune cu exactitate pentru ce îi mulțumeam.

     Mereu spui lucruri fără să gândești.

     Niciodată nu te înveți minte.

     Pentru ce-i mulțumești?

     Pentru că i s-a făcut milă de tine și s-a plimbat cu tine prin New York?

     Ești patetică.

     S-a purtat frumos. Si-a luat din timpul lui ca să stea cu mine. M-a ținut de mână.

     Mama spunea că e frumos să mulțumești.

     Când ai un motiv.

— Mulțumesc, îmi răspunde, pe același ton, zâmbind în colțul buzelor, iar eu îl strâng mai tare de mână.

     Nu vreau să-ți dau drumul, Ochi Verzi.

     Te agăți de oameni.

     Ești stricată.

     El nu poate să te repare.

     Nimeni nu poate.

     O să plece.

     O să doară.

     O să rămâi singură.

     Ești singură.

     Privirea lui coboară asupra degetelor noastre, încă împletite, doar ca să-mi ridice ușor mâna la nivelul buzelor lui, înainte să mi-o sărute încet, cu o delicatețe care distruge orice îndoială pe care aș mai fi avut-o în legatură cu el.

     E minunat.

     Nu știu prea multe despre bărbatul cu ochi de pădure și zâmbet intergalactic, dar mă simt atât de bine în preajma lui că nici măcar nu-mi mai pasă. Inima mea a fost frântă de o mulțime de ori, iar acum se lipește de el cu o rapiditate care prevestește același tragism care mă caracterizează.