M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul 87

     Te-a căutat vreodată trecutul?

     Sunt momente în care nici măcar nu te mai gândești la el: trăiești, în adevăratul sens al cuvântului, și nimic nu te mai ține legat de tot ce-a trecut deja.

     De asta se numește trecut, nu? S-a dus. Nu mai există.

     Atunci cum de încă are putere asupra mea?

     Din clipa în care Julia a intrat pe ușa apartamentului meu, toată liniștea de care m-am agățat lângă Ethan s-a făcut praf. Nu pot să mă mai bucur pe deplin de săruturile lui, nici de felul în care Adonis se lipește mereu de mine, încercând să mă binedispună, nici de nopțile pe care le petrecem toți trei în dormitor, sub patură — ca o familie.

     Îmi amintesc prima mea întâlnire cu Julia de parcă ar fi fost ieri.

     Se pare că trecutul nu pleacă nicăieri.

     Am mers cu Debesis până la ea acasă, doar ca să-și ia cartea de Divinație și să învățăm împreună. Când închid ochii, încă pot să-i simt degetele împletite cu ale mele, încă o aud râzând în hohote, lăsându-și capul pe spate.

— De unde le scoți, Ve? mă întreabă, zâmbind larg, și dau din umeri amuzată.

— Habar n-am, răspund sincer și mă sărută scurt, făcându-mă să roșesc imediat.

Îmi place puterea pe care o are asupra mea. Știu că și eu am aceeași putere asupra ei.

— Într-o zi, cărțile tale o să fie bestseller și o să apari în New York Times.

Nu pot să nu râd.

— Ce tot spui, Debesis? Acolo apar doar scriitorii importanți.

— Tocmai, iubito. Ești genială: e imposibil să nu reușești.

Mereu a crezut în mine. Nu s-a îndoit nici măcar o secundă de talentul meu.

— Spune-mi, cum arăt? o întreb a patra oară de când am plecat de acasă, încercând să-mi așez parul.

Râde, ca de fiecare dată.

Cât de frumoasă e!

— Ești absolut superbă, Ve. Nu-ți mai face atâtea griji.

— Tu nu ai emoții? Dacă nu o să mă placă?

Zâmbește și nu pot să-mi mai iau ochii de la ea.

— Nu contează ce crede mama despre tine. Te iubesc. Ești tot ce-mi doresc. Acum că te-am găsit, nu-ți mai dau drumul, orice s-ar întâmpla.

Știa că nu o să mă suporte, chiar nu i-a păsat. Ea făcea mereu doar ce voia.

— Am venit să iau ceva și plec! urlă, imediat ce trecem pragul casei, și mă abțin să nu râd.

Nu primește niciun răspuns: mama ei nu e aici?

Îmi strâng degetele în jurul florilor pe care mama mi le-a cules din grădină special pentru asta. Sunt foarte frumoase, Debesis a zis că nu trebuia să le rup.

Sper să-i placă, dar când femeia cu păr întunecat apare în fața noastră și mă ațintește imediat cu privirea, sunt sigură că ea și florile nu au nimic în comun.

— Bună ziua, mă aud vorbind și înaintez spre ea, cu buchetul ridicat, dar se încruntă groaznic și îmi vine să fug.

     N-am fugit. Nu fugeam niciodată pe atunci.