M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul 60

     Semnez teancuri întregi de cărți care-mi poartă numele pe copertă — același Evelyn Potter care a ajuns cunoscut, într-un final, și printre Încuiați — pentru unul dintre proiectele nebunești inițiate de Winston și nu pot să-mi iau ochii de la ele. Sunt publicate — de Hades! prima dintre ele — de suficient timp și ai crede că ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu ideea că lumea chiar citește ce scriu eu până acum, dar când le țin în mână, întorcându-le pe toate părțile și atingându-mi numele cu vârful degetelor, încă tremur de emoție.

     Habar n-am când am început să scriu, mi se pare că totul s-a întâmplat de la sine și n-am reușit să identific de unde a înflorit în mine dorința de a crea. Am început cu eseuri pentru Studiul Încuiaților, singura materie unde puteam să îmi folosesc imaginația pentru ficțiune, și cu declarații de dragoste pentru părinții mei sau pentru micile "iubiri" copilărești. Am scris mereu tot ce am simțit, în caiete pe care nu le terminam niciodată: dacă nu scriu, pur și simplu, nu pot să respir cum trebuie.

     Stiloul e ca o extensie a mâinii mele și felul în care tehnologia a evoluat, permițându-mi să scriu oriunde, oricând, face ca totul să fie mult mai ușor. N-aș rezista cu gândurile închise în mintea mea, dar, oricât am visat la asta, o parte din mine n-a crezut niciodată că o să țin în propriile-mi palme nu una, ci două cărți pe care le-am scris eu.

     Eu, nu altcineva.

     Oamenii cumpără volumele în număr extrem de mare doar ca să citească ceva ce am scris eu, fie despre blondul cu ochi de furtună, fie despre univers: toate sentimentele și emoțiile mele sunt la dispoziția lor, gata să fie expuse de fiecare dată când se refugiază printre pagini.

     "Infern, Haos și Furtună" și "Atemporal" sunt diametral opuse, dar mi-e imposibil să nu le iubesc până la stele și niciodată înapoi: cărțile astea sunt cea mai mare realizare a mea. Le strâng la piept de parcă ar fi copiii mei și îmi mușc buza când termin de semnat toate exemplarele.

     Le așez la linie pe birou și mă ridic de pe scaun doar ca să deschid fereastra. E decembrie deja și vremea nu mai are nimic din caldura toamnei, dar frigul nu m-a deranjat niciodată prea mult.

     Privesc cerul acoperit de nori și inspir adânc aerul răcoros. Știu că mama și Lunita s-au reîntâlnit cu Debesis și cu James acolo sus, undeva dincolo de nori. Îmi mușc buza încă o dată și încerc din tot sufletul să nu pufnesc iar în plâns, când îmi imaginez că joacă Vâjhaț toți patru, ca înainte.

     Mama era cea mai bună la asta, iar talentul s-a moștenit. Tata ne cumpăra mereu bilete la meciurile ei, în loja de unde vedeam cel mai bine cum marchează încontinuu, câștigând puncte pentru echipa ei. Când ai în familie cel mai tânăr Căutător din istorie și cea mai importantă Înaintașă a Harpiilor, e imposibil să nu joci Vâjhaț.

     Mă sprijin de tocul ferestrei și mă uit la cărțile de pe birou. Au fost foarte fericiți pentru mine când i-am anunțat că voi publica, în sfârșit. Știu că și Debesis e mândră de mine.

E genial, soro! L-am citit azi-noapte. Să nu-i spui tatei că n-am dormit deloc, dar nu m-am putut abține!

     Mesajul pe care Lunita mi l-a trimis atunci mi-a făcut ziua mai bună.

Ce bine că ai și semnat cartea, Evelyn, o să valoreze miliarde peste câțiva ani! Te iubesc. #preamândru

     Toți îl iubeam pe James. Era cel mai mare dintre noi, dar niciodată nu s-a purtat ca și cum ne-ar fi fost superior cu ceva. Cred că, într-un fel sau altul, toți trei am încercat să-i semănăm cât de mult puteam. Era exact ca mama, doar că avea sclipirea aceea din privirea, aceeași care-i adusese și tatei o grămadă de probleme.