M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

1: "Dragul meu Hades"

TW: Acest capitol conține scene de autovătămare corporală.

Dragul meu Hades,

Doare. Doare totul, în mine, și nu mai pot să le țin pe toate pentru mine. Nu mai pot să le țin deloc și nici nu mai vreau să o fac.

Nu ești al meu. N-ai fost niciodată și nici n-o să fi. N-are rost să-mi fac speranțe din nou, dar azi o să-mi permit să-ți spun "al meu". Speranța moare ultima, dar cumva mi-a luat-o înainte.

Nu pot să mă privesc. Mă doare să mă văd și să știu că port pe mine mâinile lui, buzele... Tot corpul lui e lipit de al meu și mă urmărește oriunde m-aș duce. Nu am cum să scap de asta. Nu se oprește niciodată, nu tace, îmi urlă în cap, mă înnebunește. Sunt o curvă nenorocită și trebuie să tac, să nu spun nimănui că biroul lui Cadunt s-a transformat în iad pe pământ. Merit tot ce mi se întâmplă, sunt o curvă și mi-o cer, de fiecare dată. Nu pot să văd niciun brunet în fața ochilor, nu suport.

Tot ce e în capul meu e el, distrugându-mă iar și iar și iar. Nu se satură. Nu se oprește. Mereu mai tare, mereu mai dureros. Doare ca dracu, Hades, jur. Nu-ți doresc să simți ce simt eu. Zilnic. În fiecare secundă a fiecărui minut, oră după oră, zi după zi, la nesfârșit. Nimic nu mă face să uit, nici alcoolul, nici țigările, nici măcar tu.

Nu mai vreau să mai simt nimic. Doare și m-am săturat să doară, nu mai pot. Mi-a ajuns, îți jur că nu mai pot. Chiar am încercat, Hades, am încercat să fiu puternică și să nu renunț, dar nu mai pot. Pentru ce să nu renunț? Ce rost mai are?

Știu ce ți-am promis, vocea ta încă mai e în capul meu, dar e acoperită de altele pe care nici măcar nu reușesc să le mai disting. Sunt ale mele toate și mă urăsc teribil, fiecare în parte.

O să auzi multe despre mine, Hades, n-o să-ți vină să crezi cine am devenit, probabil, sau, poate, ai ajuns să vezi și tu aceeași realitate ca și ei. Poate de asta n-ai mai venit. Poate doar ai înțeles, în sfârșit, că dacă nu mă iubești, nu merit timpul tău. Și nu o faci, Hades, nu mă iubești. E în regulă, înțeleg, și te-am tot așteptat, atâta timp, dar azi nu mai vreau să stau.

Plec înapoi la ea. Mereu a știut adevărul din mine. Mereu m-a iubit. Nu vreau să mai stau fără ea aici, nu mai vreau aici deloc. E oribil, Hades, totul doare aici. Sunt singură și știu, așa merit, dar, de data asta, eu decid dacă mai rămân sau nu. "Nu" înseamnă "nu". Pentru toată lumea, mai puțin pentru Abel. Și Cadunt. Probabil.

Am obosit, de tot și toate, și nu mai vreau. Îmi pare rău, pentru tot ce n-am putut să-ți ofer, pentru toate amintirile pe care le ai cu mine. O să le uiți, Hades, e în regulă. O să treci și peste asta, tu ești cel mai puternic și te ador pentru ce ești. Nu vreau să vedem niciun film împreună, vreau doar să dispar.

Uite, până și acum, la final, tot cu tine vorbesc. E ultima scrisoare, Hades, promit — și de data asta o să mă țin de cuvânt.

Poate ne vom revedea cândva, Hades, într-un univers care doare mai puțin și care e mai frumos, pe care noi doi îl facem să fie frumos. Poate o să ne privim încă o dată în ochi unul pe altul și o să fie liniște, în noi și în jurul nostru, fără nimeni altcineva care să ne facă rău sau să ne mintă că suntem fericiți. Poate o să-ți găsești fericirea aici, fără mine. Nu știu.

Te iubesc infinit, promit. Îmi pare rău.

A ta, Artemis. Pentru totdeauna.

    Mă las pe spate pe scaunul de birou și, după tot acest timp în care n-am făcut-o, îmi dau voie să respir. Lacrimile încă îmi curg pe obraji, dar e o liniște în mine de care mi-a fost dor, tare dor. Am scris. Am reușit. S-a terminat, într-un final. Pot să plec.

    Soarele a răsărit de ceva timp, dar nici măcar nu m-am uitat înspre geam. A fost, probabil, cea mai lungă noapte de până acum, dar am avut răbdare. Merită. O să fiu bine, în sfârșit. O să se facă liniște.

    Mă ridic de pe scaun, împachetez foaia și o pun într-un plic — alb, simplu, banal, luat de la editură. Un singur cuvânt apare pe spatele lui: Hades. Îl las așezat pe canapea. O să-l citească el într-un fel sau altul. E prea târziu pentru livrări personale. A zis că vine după mine oricum. O să-l găsească. O să-i răspundă la întrebări.

    Mă dezbrac din mers, aruncând hainele pe unde apuc. Ajung pe jos și tricoul și pantalonii scurți pe care i-am purtat prea multe zile. Nu sunt singurele aruncate pe podea, dar n-avea rost să fac curat. Deschid ușa frigiderului și scot cele două sticle păstrate, una de whisky și alta de vin. Nu e amuzant că ironia universului se păstrează până la final? Mie mi se pare ilar, aproape că schițez un zâmbet pentru asta.

    Beau din mers, aruncând capacul sticlei de whisky prin holul care duce spre baie. Gâtul mă arde și gustul amărui îmi inundă gura, dar nu mă opresc. Sticla de vin e deja desfăcută, de la altă beție neterminată, dar păstrez dopul de plută în mână. Îl învârt pe degete cât înaintez. Ușa e deja deschisă, dar o închid în urma mea. Cada plină cu apă rece mă așteaptă. Intru cu tot cu sticle. Las dopul îmbinat în vin să cadă în apă și să plutească în jurul meu. Termin rapid sticla de whisky și îmi simt capul gata să se învârtă — sau să explodeze. O las să cadă pe gresie și zâmbesc în colțul buzelor când o aud spărgându-se. Îmi place sunetul. Trec la vin și mă bucur de gustul dulceag și de felul în care nu mai arde nimic. Doar doare. Cade și ea într-un final, toată podeaua din baie e acum plină de cioburi. Aș putea încerca să calc pe ele, să simt cum doare să te spargi, dar nu cred că mai am putere să mă ridic de aici. Am băut mult.

    Mă întind spre chiuvetă, prinzând între degete cheia mea spre libertate. O să se termine curând. O întorc pe toate părțile, nu pot să-mi dau seama dacă e suficient de ascuțită sau nu. Ar face bine să fie. O trec ușor peste încheietură și felul în care metalul rece îmi prinde pielea și îmi eliberează sângele vine ca un răspuns potrivit. Bun. O să meargă. Trebuie să meargă. Trebuie.

    Lacrimile îmi curg iar pe obraji și nu mai văd atât de clar ce se întâmplă cu mine, dar nu știu dacă e de la băutură sau doar pentru că iar plâng. Sunt jalnică până în ultima clipă. Doare, mă doare totul în mine și nu mai vreau nimic altceva. Știu că se va termina, e singurul motiv pentru care nu mă opresc și nu mă pun pe plâns. Încă puțin și gata, promit. Încă puțin..

    Apăs lama pe încheietură, trasând o linie lungă, aproape până la cot. Linia se transformă rapid într-un râu roșu și apa din cadă nu mai e așa limpede ca la început. Doare, și strâng din dinți când îmi simt brațul amorțit de durere, dar nu mă opresc. Fac același lucru și cu mâna stângă, dar nu sunt la fel de îndemânatică: linia e strâmbă, înclinată spre dreapta, și pufnesc când îmi dau seama că nici măcar asta n-am fost în stare să fac cum trebuie. Nu sunt bună de nimic.

    Lama îmi alunecă printre degete și un scâncet îmi scapă printre buze, amestecându-se cu lacrimile de pe față. Doare. Uitasem ce tare doare. Corpul mi se relaxează într-un final: toată încordarea dispare și închid ochii pentru o secundă.  Las mâinile să mi se scufunde în apă, iar acum totul mă ustură, arde, apoi doare și mai tare. Doare. Au. Vreau să se oprească totul, te rog. Doare ca dracu și lacrimile îmi aburesc ochii, nu mai văd nimic, doar o pată uriașă de roșu închis, întinzându-se, acoperindu-mă cu totul. Capul mi se învârte, picioarele îmi amorțesc. O să se termine. Încă puțin...

— Gata, abia reușesc să mai șoptesc, înainte să-mi las capul pe spate și să mă sprijin de cada încă rece.

    S-a terminat, în sfârșit. Se face liniște.

Acesta a fost penultimul capitol și ultimul din perspectiva lui Evelyn. Din perspectiva cui credeți că este ultimul capitol?