M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul 1

Când m-am întors din nou la editură, totul părea extrem de normal, banal aproape, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum corpul lui Cadunt nu zăcuse niciodată în fața ușii de sticlă care făcea mereu un clopoțel să sune, ca și cum băiatul care începuse să lucreze în locul brunetului de altădată fusese acolo dintotdeauna.

Singurul lucru vizibil schimbat, pentru noi, cei care fusesem acolo să-l observăm, era absența lui Cadunt — numele lui nu mai era niciodată menționat, oamenii care lucrau la editură păreau să-i fi șters existența cu totul, să-l fi uitat.

Probabil că eu eram singura care încă mai privea spre Abel, noul angajat, și îl vedea pe Cadunt, singura care încă îi mai auzea vocea, singura care încă mai avea impresia că el e cel care o strigă.

— Winston vrea să te vadă.

Am tresărit, înainte să-mi ridic privirea din laptop și să mă întorc spre Abel: băiatul mă analiza cu ochii lui pătrunzători, făcându-mă să-mi doresc și mai mult să dispar.

— Merci, mă duc acum, am răspuns, într-o doară, ridicându-mă ca să o iau înainte spre biroul lui Winston.

Nu știam prea bine la ce să mă aștept din partea lui — era imprevizibil, putea oricând să mă concedieze sau să mă cheme până în biroul lui doar ca să discutăm despre una din oportunitățile pe care le primise editura.

Am bătut la ușă fără prea mult chef, dar imediat ce am auzit un "Intră!" am zâmbit larg, ca și cum chiar m-aș fi bucurat să fiu acolo.

         Aparențele trebuiau să rămână la locul lor.

— Bună ziua, domnule, am salutat, închizând ușa în urma mea.

— Bună, puștoaico, a zis el, zâmbitor, făcându-mi semn să mă așez în fața lui.

— Abel spunea că vreți să-mi vorbiți, e totul în regulă? am întrebat, cu tipicul meu pesimism.

— Da, fetițo, nu-ți mai bate capul, știu că ai alte griji acum. Zeii ăștia și-au cam bătut joc de tine, nu-i așa?

— Nu vă faceți griji, am răspuns, păstrându-mi zâmbetul cât strângeam pumnii pe sub masă, în încercarea mea de a rămâne impasibilă la discuție, se plictisesc ei și de mine, într-un final.

— Sunt sigur, dar dacă tot ai atâtea pe cap..., a început, iar eu m-am încruntat.

Mă concedia?

— Mă descurc, domnule, cu toate, am zis repede, întrerupându-l.

— Știu prea bine asta. Ești redactor-șef de acum încolo, puștoaico, și pentru așa ceva o să ai nevoie de ajutor.

— Poftim? a întrebat, dar bărbatul m-a ignorat complet, strigând o anumită "Brianna" care trebuia să vină în birou din clipă în clipă.

Doamne, uram numele ăsta!

Am oftat, așteptând ca așa-zisul meu "ajutor" să ni se alăture, dar vocea deja familiară m-a făcut să mă încordez:

— M-ați chemat, domnule?

La dracu, la dracu, la dracu!

— Da, Brianna, ia un loc, a zis Winston, iar eu nici măcar n-a trebuit să o privesc pe blonda care se așezase pe scaunul de langa mine ca să știu că aveam încă un motiv să blestem Universul.

— E totul în regulă, domnule?

M-am strâmbat — acum vorbea ca mine sau ce?

Winston a râs. Ceva o fi fost tare amuzant pentru el.

— Da, Brianna, voiam doar să vă fac cunoștință. Evelyn, ea e secretara ta, Brianna, Brianna, Evelyn, a continuat el, iar blonda mi-a întins jovial mâna, făcându-mă să i-o strâng, cu același zâmbet fals.

— Mă bucur să te cunosc, am zis, calm, privind-o în ochi.

— Cred și eu, a răspuns ea, zâmbind arogant, de parcă eu i-aș fi fost secretară, nu invers.

La naiba cu tine, Brianna!

— Mergeți, haide, am și altele de făcut. Evelyn, poți să-ți muți lucrurile în biroul din capătul holului, Brianna o să stea în locul tău, ne-a lămurit Winston, cât ne ridicam amândouă.

Era ceva pe lumea asta care să rămână doar al meu când apărea ea?

— În regulă, am vorbit, în loc să spun ce gândeam, salutând scurt înainte să părăsesc biroul, cu Brianna călcând apăsat în spatele meu, până la locul meu de lângă fereastră, de unde trebuia să-mi strâng lucrurile.

— Te-a concediat, Eve? m-a întrebat Idalia, dând pe afară de îngrijorare când a văzut că-mi așez totul într-o cutie.

— Evident că nu, i-am tăiat-o, privind-o în ochi. Am fost promovată, mă mut într-un birou real, am continuat, zâmbind.

— Ah, în al lui Cadunt? a întrebat roșcata, făcându-mi zâmbetul să dispară în neant.

Universul chiar își propusese să mă distrugă cu adevărat de acum încolo.

Biroul din capătul holului era ascuns după o ușă din lemn închis la culoare, dar când am apăsat pe clanță ușa mi s-a părut deodată plină de sânge și n-am putut să nu strâng din dinți.

Camera nu era foarte mare, dar ferestrele înalte o făceau să pară spațioasă, plină de lumină și de energie pozitivă. Doar să pară, pentru că, din perspectiva mea, era doar o cușcă în care aveam să mă sufoc de-a dreptul.

Biroul, mult mai mare decât cel pe care-l avusesem până acum și care-i revenea Briannei, mai nou, era gol. Nu mai exista nimic care să-i fi aparținut lui Cadunt în această încăpere, în afară de camera în sine.

E doar vina ta! l-am auzit urlându-mi în ureche ca în noaptea aceea și am scâncit.

Mă omori, asta faci!

M-am trântit pe scaunul rotativ, luandu-mi fața în palme.

Nu vrei să bem o cafea?

Tu m-ai adus aici!

Nu mă întorc la pușcărie!

Acum o să scapi de mine.

Cadunt știuse că n-am să scap niciodată. Mă urmărea peste tot, corpul meu purta cu greutate toate amintirile chinuitoare — el, așezat deasupra mea, puternic și dominant, fără să mă lase să mă mișc, cu mâinile lui mari peste mine, peste tot pe mine, el înăuntrul meu, cât eu îmi plângeam de milă...

Lacrimile mi-au inundat obrajii și m-am grăbit să le șterg. Am deschis repede fereastra, sprijinindu-mă de pervaz.

Respiră, Evelyn. S-a dus.

E trecut. Nu trăim în trecut.

Ai supraviețuit.

Am făcut-o, oare?
    
          Mai trăiesc măcar, acum, când tot ce pot să fac e să mă gândesc la câte am pierdut? Pe James, pe Hades, în moduri complet diferite, pe mine însămi, odată ce Cadunt a reușit să...

Mi-am trecut mâna prin păr, obosită deja. Viața mea în acest birou avea să fie un calvar, atâta timp cât eu nu reușeam să îmi recapăt puterea asupra propriilor mele gânduri.

M-am așezat din nou la birou, am scos din dosar o foaie albă și din geantă stiloul și am început să-i scriu singurei persoane cu care voiam să vorbesc acum, dar care era prea ocupată cu fericirea ca să mă poată asculta.

Dragul meu Hades...

Brianna o să tot fie prin preajmă o vreme, așa se pare. Păreri?