M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul 57

     Când mă trezesc, într-un final, Hades e probabil de mult plecat deja, dar acum nici măcar mă mai surprinde. M-am obișnuit așa: vine și pleacă fix când vrea, fără cuvinte irosite în plus. N-are niciun rost să cred că lucrurile vor fi vreodată diferite între mine și el, deci îmi permit să mă bucur cât de mut pot de faptul că cearșafurile șifonate miros a el acum și că pot să închid ochii, să inspir adânc parfumul lui și să mă prefac că-l simt lângă mine.

     Las cu greu patul în care am făcut sex cu blondul acum câteva ore și mă oblig să merg fără tragere de inimă până la frigiderul în care bate vântul. Rafturile sunt aproape goale, iar puținul care a mai rămas nu-mi place deloc în dimineața asta. Mă strâmb nemulțumită și deschid din mers o pungă de covrigei cu susan, încercând să mă conving că, oricât de puțin mi-aș dori, tot trebuie să merg la cumpărături.

     N-am niciun chef să ies din casă, dar o să rămân cu frigiderul gol de tot și chiar trebuie să mănânc.

     Măcar puțin.

     Soneria mă face să mă încrunt și încerc să-mi dau seama cine e, dar nu reușesc să fac nicio presupunere, pentru că, la naiba, e dimineață — nici măcar Seth n-ar fi atât de absurd cât să treacă pe aici așa devreme. Abia m-am trezit, n-am mâncat mare lucru și ultimul lucru pe care mi-l doresc acum e o vizită neanunțată. Când deschid ușa, privirea tatălui meu mă face să vreau și mai mult să închid la loc și să mă ascund sub patură.

     E foarte obosit, are cearcăne mari care-i înconjoară ochii verzi — identici cu ai Lunitei — și sclipirea pe care eram obișnuită să o găsesc în ei e înlocuită acum de o tristețe pe care o înțeleg fără vreun efort.

     Dau uitării absența lui de zilele trecute și amintirea în care bat disperată la ușa casei noastre doar ca să îmi strâng brațele în jurul lui.

— Bună, tati, șoptesc, ascunzându-mă la pieptul său, iar el mă strânge mai tare în brațe, lipindu-și buzele de părul meu ciufulit.

     Las lacrimile să-mi curgă haotic pe obraji și nu mă feresc deloc de el. Trecem amândoi prin aceeași durere care nu pare să devină mai ușor de suportat și nu vreau să-l mai țin la distanță.

     Am nevoie de el.

     Mă mângâie pe spate și intră cu mine de mâna în apartament, ca să ne așezăm împreună pe canapea și să plângem până la epuizare, unul în brațele celuilalt.

     Nimic nu e bine, dar acum tati e aici și o să fie, cumva. O să trecem și peste asta.

     Nu?

     Mereu trecem peste toate împreună.

     Mă pupă apăsat pe frunte și îmi șterge lacrimile cu delicatețe, iar eu i le șterg pe ale lui, mângâindu-i obrazul. Vârsta îl ajunge din urmă abia acum, când e obosit și înecat în durere, iar cearcănele pe care le are și care-i întunecă privirea îmi dau de înțeles că nici lui nu i-a fost ușor.

     Cum ar fi putut să-i fie? Și-a pierdut iubirea vieții și doi copii. Mi se pare imposibil să rămâi în picioare după toate astea, dar tata e cel mai puternic om pe care îl știu — încă mai poate. Încă încearcă să facă tot ce-i stă în putință ca noi să fim bine, într-un fel sau altul.

     Poate am fost egoistă, crezând că trebuia să fie acasă, la dispoziția mea, gata să mă primească înăuntru și să mă lase să-mi descarc frustrarea și suferința în brațele sale. Viața lui nu s-a oprit, oricât de tare ne-ar durea totul, el încă are o mulțime de obligații pe care trebuie să le îndeplinească, indiferent de câte s-ar întâmpla între timp. Datorită lui și mamei am avut de unde să scot banii azi.