M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul XIV

Să-mi găsesc un loc de muncă n-a fost deloc ceva ușor. Plănuisem să mă angajez undeva unde aș fi putut să fac ceva ce-mi plăcea, cu adevărat, iar cu Brianna care încă mai spera să mă convingă să nu mă angajez, având în vedere problemele de sănătate pe care le avusesem, asta nu era deloc ceva la îndemână.

Încercasem să mă angajez la o librărie, unde aveam să fiu înconjurat de cărți și, deci, de una din pasiunile mele, dar nu păreau să aibă nevoie de mine, din moment ce nu mă mai sunaseră după interviu.

Îmi căutasem de muncă și la o galerie de artă, unde nu urma să fac nimic altceva decât să așez tablourile pe pereți înainte de expoziții, dar nici pentru acel post nu fusesem suficient de bun — sau așa se părea, oricum.

Vorbisem chiar și cu secretara de la Biblioteca Britanică, dar nu o convinsesem că puteam să îmi petrec opt ore pe zi aranjând cărți în ordine alfabetică sau ștergând praful de pe cele mai vechi ediții din romanele lui Dostoievski.

Ultima mea speranță era o florărie de pe colțul străzii de vis-a-vis de apartamentul meu și al Briannei. Pasiunea mamei pentru flori și plante, în general, mi se transmisese fie genetic, fie prin orele pe care obișnuiam să le petrecem împreună când eram eu mic și ea... ei bine, în viață, plantând semințele unor flori pe care, primăvara sau vara, le aduceam apoi în casă.

Am oftat adânc, înainte să deschid ușa din sticlă a florăriei. Speram ca mama să-mi țină pumnii de acolo de sus, ca întotdeauna.

— Bună ziua! am spus, zâmbind cât de frumos puteam eu, știind prea bine cât de mult conta o primă impresie favorabilă.

— Bună, tinere, mi-a răspuns la fel de senină o doamnă trecută de ceva timp de a doua tinerețe, cu un zâmbet sincer. Cu ce te ajut? Ai venit să-i faci o surpriză iubitei tale?

Am zâmbit, amintindu-mi de reacțiile Briannei la buchetele imense de trandafiri pe care i le aduceam.

— Nu de data asta, doamnă. De fapt, caut de lucru. Nu aveți, din întâmplare, nevoie de ajutor?

Surpriza de pe chipul doamnei cu părul cărunt nu s-a lăsat deloc ascunsă printre ridurile care-i brăzdau fața, dar surâsul care i-a urmat a făcut să înflorească în mine toată speranța din lume. Era diferit de zâmbetele oferite din complezență de dinainte de un refuz politicos pe care le primisem până acum.

— Chiar am, dragul meu, dar nu pot să angajez pe oricine. Ești sigur că vrei să fii înconjurat de flori zile întregi și să îți faci zile fripte cu tot felul de clienți nemulțumiți?

Am chicotit. Doamna îmi era din ce în ce mai simpatică. Îmi aducea aminte de cineva foarte familiar, dar, pe moment, nu puteam să-mi dau seama cu cine îmi semăna așa mult.

— Nu vă faceți griji, doamnă, înconjurat de asemenea minunății, nu are cine să mă supere.

— Prietenii tăi nu vor râde de tine că faci o muncă de femeie, când te vor vedea înfășurând flori în hârtie colorată, băiete?

— Obișnuiam să fac asta aproape zilnic, cu mama mea, doamnă, mă îndoiesc că o să fie o problemă să se râdă de mine, atâta timp cât voi face ceva ce iubesc.

Doamna din fața mea s-a luminat cu totul când mi-a auzit răspunsul și am știut exact în secunda aceea că, pentru o bună perioadă de timp, voi lucra într-o florărie.

Mulțumesc, mami!

Zilele treceau mult mai repede acum că aveam o ocupație și, deși Brianna se strâmbase puțin la auzul veștii, mă susținuse cu toată ființa ei, așa cum făcea mereu, ba mai mult, își lua din timpul ei prețios ca să-mi aducă prânzul, în fiecare zi, în micuța mea cameră de sticlă, plină cu flori care mă făceau și mai mult să simt că mama e lângă mine.

Mă gândeam, uneori, la scriitoarea mea preferată.

Încercam să-mi imaginez ce face, cum se descurcă, cum ține în suflet durerea aceea imensă care nu mă părăsise niciodată, de când mama mea devenise o stea. Ziarele nu spuneau prea multe despre ea, doar că formalitățile își urmau cursul și, deci, înmormântarea celor două Potter, Ginevra și Lily Luna, avea să aibă loc chiar azi.

Ridicând privirea din romanul lui Tolstoi, am văzut-o, prin geamul pe care tocmai îl curățasem de dimineață, pe ea. M-am apropiat fără să-mi dau prea bine seama ce fac, deși știam că, până la urmă, treaba mea era să vând flori, chiar dacă era vorba de coroane funerare.

Văzând-o, analizând-o, mi-am dat seama că, în ochii ei triști, de un albastru mai șters ca niciodată, în cearcănele adânci, în încruntătura dintre sprâncene, în buzele ei mușcate de o infinitate de ori și în părul ei răvășit, mă vedeam pe mine, ducându-i dorul mamei. Avea nevoie de ajutor, așa cum și eu avusesem, iar iubitul ei era chiar acolo, urmând-o la fiecare pas.

Era o persoană bună. Și o iubea, se vedea din privire că nu știa ce să mai facă, doar să-i curme, într-un fel sau altul, suferința.

— Bună ziua, cu ce vă pot ajuta? am întrebat, deși bănuiam deja răspunsul.

Evelyn Potter s-a întors pe călcâie cu fața spre mine, privindu-mă ca și cum aș fi fost singura ei șansa la salvare.

— Hades? a întrebat, iar eu nu am înțeles prea bine la ce se referea.

— Hei, amice, a vorbit iubitul ei, îmbrățișându-mă, iar eu i-am întors gestul formal.

Cine știe? Poate și el a trecut printr-o perioadă grea.

— Îmi pare rău pentru pierderea ta, am zis, răgușit, privind-o în ochi pe cea care părea să radieze cu doar câteva săptămâni înainte, în mijlocul Parisului.

A dat scurt din cap, știind la fel de bine ca mine că nimic din ce aș fi putut eu să-i spun nu avea să readucă ceva la normalul ei.

— Presupun că ești aici pentru..., am început, gata să mă îndrept spre coroanele funerare, dar m-a oprit cu un semn din mână și mi-a arătat hotărâtă crinii pe care doar ce-i așezasem în vaze.

— Crini, aceștia, mi-a vorbit și n-am putut să nu mă întreb dacă aceste flori aveau și altă semnificație, în afară de a-i fi dat unul din prenumele surorii ei.

Am luat florile, le-am șters de apă, le-am scurtat tulpinile și le-am îmbrăcat în hârtie albă, cât de repede am putut: știam și eu cât de greu era de suportat toată situația.

— Mulțumesc, mi-a șoptit, gata să izbucnească în plâns, cât iubitul ei plătea buchetele de crini.

— Rezistă, i-am spus, cu mână pe umărul ei. Știu prin ce treci, dar viața nu se termină aici. Îl ai pe el, am continuat, privindu-l încurajator pe șatenul care nu părea nici el să se simtă prea bine, dar care se vedea că face totul de dragul scriitoarei care m-a strâns în brațe cu toată puterea ei.

Am îmbrățișat-o și eu.

— Ai grijă de tine, Evelyn, cărțile nu se scriu singure, am adăugat, înainte să-i dau drumul, sperând că va înțelege cât de important era să continue și să aibă un scop pentru asta.

I-am privit pe amândoi, urcând în mașină și pornind, cel mai probabil, spre cimitir. Șatena avea să treacă și peste asta, îl avea pe el alături, iar el o iubea prea mult ca s-o lase să se prăbușească.

Totul avea să fie bine.

Malfoy angajat la o florărie?
Se pare că nici pe Seth nu și-l amintește. Ce părere aveți?