Dragoste tăcută 𝐏𝐔𝐁𝐋𝐈𝐂𝐀𝐓

C A P I T O L U L XIII - Începutul furtunii

― Am să te sun, Aria, îi spune Lillien trimițându-i prin aer un pupic.

Cele două își zâmbesc scurt, apoi bruneta pleacă, lăsându-se singure. Se lasă o tăcere apăsătoare între noi, dar apoi ne privim și izbucnim în râs. Este aceiași Lillien, aflarea informației nu a schimbat nimic, doar am ajuns să o cunosc mai bine. Așa cum este ea. Așa cum mi-ar fi plăcut să o fac încă de la început.

,, Vreau să știu mai multe! De fapt, vreau să știu totul! " scriu pe telefon, iar când citește, buzele i se deschid într-un zâmbet.

― Ce să-ți spun? Cam ce ai vrea să ști? Păi, începe ea, fără să-mi aștepte răspuns, Aria locuiește și ea în cămin, o cunosc de mai mult timp. Avem ora de matematică împreună, de fapt, suntem colege de bancă la ora asta. Ideea este că noi ne cunoaștem de la liceu. Ce să-ți spun? Ne-am dat seama că avem același defect și așa s-a născut această relație, dacă-i pot spune așa.

Când spune cuvântul defect o face cu amărăciune, iar asta mă întristează. Oare nu s-a împăcat cu această orientare? Poate de aia nu mi-a spus. Poate îi este rușine.

,, De cât timp sunteți împreună?" o întreb.

― Nu este ceva serios, mă corectează ea. Păi să spunem că de o lună ne mai vedem, din când în când. Am o rugăminte, îmi spune ea, trecându-și mâna prin părul roșcat.

,, Sigur, orice!"

― Să nu spui nimănui despre mine, nici fratelui meu, la nimeni, absolut nimeni. Te rog! Nu am spus niciodată...

,, Promit că nu voi spune la nimeni. Dar, Lillein, cât vei mai ține acest secret? "

Ridică din umeri în timp ce citește. Ochii îi lăcrimează, ceea ce-mi face inima să se strângă dureros. Este tulburător să o văd pe Lillien, cea optimistă și plină de viață, atât de tristă și rușinată de propria persoană.

Mă ridic de pe patul meu și mă așez lângă ea. O îmbrățișez, încercând să o consolez pentru că-mi dau seama cât de mult o afectează toate astea.

― Nu pot spune nimănui, Amanda. Mi-e frică. Dacă nu mă vor înțelegere și mă vor judeca? Dacă părinții mei le va fi scârbă de mine? întreabă ea, plângând în brațele mele. Mă mir că tu încă îmi ești prietenă... Îmi este atât de rușine!

Mă desprind de ea și mă întind după telefonul meu pe care l-am lăsat pe pat.

,, Nu trebuie să-ți fie rușine de ceea ce ești. În plus, sunt sigură că părinții tăi te voi iubi la fel de mult. Dar nu te grăbi să le spui, o poți face când ești pregătită sufletește."

― Sper să fie așa cum spui, șoptește ea după ce citește.

Și eu sper. Îmi doresc ca părinții Lillienei să fie niște oameni de treabă,  fel ca părinții mei, și să fie acceptată și iubită așa cum este ea. Pentru că merită. Este o persoană minunată.