❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Mă opresc în pragul ușii încă o dată, și-mi privesc camera care în majoritatea timpului este dezordonată. Acum însă, toate lucrurile pe care le las în urmă sunt la locul lor, așteptându-mă să mă întorc.
Îmi trec privirea peste rafturile de cărți pe care le-am citit în ultimul timp și îmi iau la revedere în gând. Poate peste câțiva ani le voi mai citi o dată, de două ori. Poate că până atunci voi uita cum m-am simțit când le-am citit, ce fel de emoții mi-au dat, și astfel voi simți din nou aceleași sentimente. Îmi place să simt, îmi place să citesc, pentru că o perioadă de timp, de obicei scurtă, uit de viața mea reală și mă afund în una creată de un pământean.
Știu că viața aia nu-mi aparține, însă știu că va avea un final fericit. Iar mie îmi plac finalurile fericite. Păcat că povestea vieții mele nu va avea un astfel de final. Oftez resemnată și cobor scările casei mele dragi. Atâtea amintiri mă leagă de aceste trepte... Amintiri pe care, pe de-o parte, îmi doresc să mi le amintesc, însă pe de altă parte, aș vrea să rămână blocate într-un loc ascuns din mintea mea.
Îmi găsesc părinții în fața casei, așteptându-mă. Au rămas afară pentru a-mi lăsa timp și spațiu să-mi întipăresc în minte toate aceste lucruri care îmi vor lipsi. Să-mi iau rămas bun de la viață mea actuală.
― Ești sigură că nu-ți dorești să venim cu tine până acolo? mă întreabă tata, plin de speranță. Ar fi frumos să te conducem, să te ajutăm să-ți duci lucrurile în cameră.
Neg din cap. Vreau să-mi încep noua aventură a vieții singură, pe propriile picioare, așa cum nu am mai făcut-o de mult timp. Nu știu cât de bine mă voi descurca, dar măcar voi încerca. Îmi voi lua viața în propriile mâini, cum are mama obiceiul să mă încurajeze să fac.
― Lasă fata în pace! îl ceartă mama, ștergându-și lacrimile de pe obrajii încă tineri. Doar o urmă mică de rid se observă pe chipul ei, chiar dacă are aproape cincizeci de ani. A crescut, continuă ea pe un ton plângăcios.
Zâmbesc și mă întind să o strâng în brațe, inhalându-i mirosul ei specific și atât de drag mie. Mama de obicei este o femeie puternică, dar acum umerii ei se scutură din cauza hohotelor de plâns. Aș vrea să-i spun că o iubesc, însă tot ce pot face este să îmi întețesc strânsoarea.
― Eu nu primesc nici o îmbrățișare? întreabă tata, prefăcându-se ofensat.
Mă desprind din îmbrățișarea călduroasă a mamei și mă strecor între brațele puternice ale tatei. Îi simt sărutarea pe creștetul capului și zâmbesc. Îmi va fi dor de ei, dar voi veni acasă în fiecare vacanță. Chiar dacă știu asta, tot simt că plec pentru o bună perioadă de timp. Poate pentru că nu am mai plecat de acasă de multă vreme. Mai exact de doi ani.
