❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Îmi las bagajele la intrarea în garsonieră, pe gresia care imită lemnul, simțind în inimă o durere acută.
Este micuță, dar cochetă și, spre deosebire de cămin, are baie proprie. Măcar este și un lucru bun printre atâtea lucruri proaste.
Două săptămâni. Atâtea au trecut de când secretele din familia lui Blaise s-au dat pe față și tot atât de când prietenia mea cu Lillien a început să scârțâie. Nici nu mai are rost să spun că de Blaise nu mai știu nimic, decât că nu mă vrea lângă el și că m-a evitat pe cât posibil. În fond, mi-a spus clar că-i ajunge drama lui. Îl înțeleg.
După o săptămână și ceva în care Lillien nu mi-a adresat un singur cuvânt, ba mai mult, s-a mutat acasă la Blaise și Noah, am decis că nu are rost ca din cauza mea să-și evite propria cameră de cămin. Așa că... iată-mă în garsoniera închiriată, cu sufletul sfâșiat de durere și dezamăgire.
Intru în dormitor, privind patul, fiind cel mai importantă piesă de mobilier. Salteaua pare curată, deci sunt norocoasă. Mă simt și mai plină de noroc când văd că în partea dreaptă, lipit de perete, este și un dulap mare și încăpător, iar lângă fereastra mică este un birou care încă pare că mai merge folosit. Pe jos este doar parchet maro, iar pereții sunt proaspăt zugrăviți. Există și un scaun, ba chiar și o mică noptieră pe care mi-aș putea pune tv-ul pe care, însă, nu îl am. Nu am nimic, decât câteva lenjerii de pat.
Încerc pe cât posibil să nu îmi las lacrimile fierbinți să-mi izbucnească, dar controlul de sine nu este tocmai punctul meu foarte în ultimul timp. Mă așez pe marginea patului și îmi sprijin obrajii în palme, iar coturile pe genunchi. Hohotele îmi părăsește buzele cât ai clipi, iar durerea mă cuprinde fără milă.
Mă simt singură. Mă simt rău. Al dracului de rău. Simt cum inima îmi sângerează, cum sufletul varsă lacrimi alături de mine.
I-am pierdut și pe Blaise și pe Lillien. Pe Blaise pentru că nu am putut să mă deschid complet în fața lui, iar pe Lillien pentru că i-am ascuns ceva atât de important. Nu am fost nici o iubită bună și nici o prietenă bună. I-am dezamăgit pe ambii. Și doare... mă sufocă!
Trag adânc aer în piept, îmi îndrept spatele și îmi șterg lacrimile cu palmele. Am plâns destul în astea două săptămâni, așa că ajunge. Trebuie să mă adun chiar dacă nu îmi este ușor.
În astea două săptămâni nu am stat doar să plâng în camera de cămin. Am urmat patru ședințe de psihoterapie, dar nu știu cât de mult m-au ajutat în calea spre am căpăta glasul. Exact cum au spus toți medicii, stă în puterea mea să găsesc calea, să deschid lacătul care a închis acea ușă, dar încă nu sunt în posesia cheii.
Până acum nu-mi doream cu toată ardoarea să îmi recapăt vocea, însă acum îmi doresc enorm. Știu că Mike asta și-ar dori, eu asta îmi doresc, părinții mei asta își doresc... iar Blaise... știu că asta își dorea până să se despartă de mine.
