Vol 2. C A P I T O L U L XXXV - Nu merit

5.1K 635 39
                                    

Sunt uimită de cuvintele lui, dar apoi îmi dau seama că este ceva specific lui să spună asta, însă nu sunt sigură că și asta simte cu adevărat

Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.

Sunt uimită de cuvintele lui, dar apoi îmi dau seama că este ceva specific lui să spună asta, însă nu sunt sigură că și asta simte cu adevărat. Iar dacă simte altceva, dacă este trist că a murit înainte de a o cunoaște, oare el realizează asta sau nici nu își dă seama ce este cu adevărat în inima lui?

― Blaise, mergi la înmormântare? îl întreb cu jumătate de gură.

Se întoarce spre mine și mă privește cu o strâmbătură.

― De ce aș merge la înmormântarea unei străine?

― Nu știu, dar îmi este teamă să nu regreți apoi că nu ai fost... să o vezi...măcar o singură dată.

Intenționat mea nu este să răscolesc în inima lui și să scormonesc în durere, dar nu mint când spun că nu îmi doresc să rămână cu regrete care să-l macine toată viața. Vreau să facă ceea ce inima lui dorește, să lase orgoliul la o parte.

Se uită cu o expresie serioasă la mine și habar nu am ce gândește. Totuși ceva mă împinge să continui să vorbesc.

― Știu că nu merită atenția ta, că nu merită să fie mama ta, dar nu ne alegem părinții. Este mama ta și poate vrei să o vezi măcar o singură dată. Știi, Blaise, poate chiar nu este târziu să-i spui ce simți. Nu va putea să-ți răspundă, dar măcar te vei descarca într-o oarecare măsură.

― De de ești aici? a oftat peste câteva secunde în care am așteptat răspunsul lui.

― Ți-am spus, mă încrunt confuză. Mi-a spus Lillien despre...

― Da, am înțeles asta, dar puteai să nu vi. Până la urmă, am fost un nenorocit și m-am purtat urât cu tine, s-a uitat în gol, undeva la picioarele noastre.

Părea abătut.

― Nu am vrut să vin, îi recunosc, apoi mă mușc de interiorului obrazului. Dar sunt aici, îi zâmbesc.

― Mda, ești aici, deși nu merit, își ridică chipul spre mine.

― Nu contează, îi spun pe o voce moale. Nu am nici o pretenție de la faptul că sunt aici, voiam doar să vorbim, să te ajut în vreun fel, dacă pot.

Inima începe să bată pe un ritm mai alert, iar sângele începe să alerge cu mai multă viteză în venele mele, atunci când el se apropie de mine tot mai mult. Un pas, doi pași, trei... Se pune pe vine, în fața mea, lăsându-mă fără aer. Este cu jumătate de cap mai jos decât mine din poziția asta, așa că trebuie să se uite în sus. Strâng cu degetele cearceaful alb, simțind o nevoie uriașă de a-mi ascunde față în vreo pernă. Sunt pur și simplu zăpăcită de apropierea sa. În plus, nu știu cum să reacționez. Să-l împing? Să-l trag mai aproape? Aleg doar să stau, să vad ce se va întâmpla. Va ieși cu scântei? Va fi totul bine? Habar nu am unde vrea să ajungă dracul ăsta împielițat. Și nici măcar nu știu până unde i-aș permite eu să ajungă.

Dragoste tăcută 𝐏𝐔𝐁𝐋𝐈𝐂𝐀𝐓Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum