❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu-mi vine să cred că Mike mi-a făcut această surpriză. Mă așteptam la altceva din partea lui. Cum ar fi o cină în oraș, apoi la o plimbare cu mașina, sau un film doar noi doi, dar în nici un caz la o excursie în Portland. Știa cât de tare îmi doresc să ajung aici, fiind orașul meu preferat, dar nu mi-am imaginat că va reuși să-mi convingă părinții să ies din oraș doar eu cu el. Dar a reușit și chiar fără să-mi spună. Mă și mir că părinții mei au fost de acord cu acest lucru, dar poate nu ar trebui să mă mir atât. Până la urmă Mike este preferatul lor.
Ne plimbăm cu mâinile împreună strâns prin oraș, privind în vitrinele magazinelor pe lângă care trecem, căutând ceva frumos de cumpărat. Este ziua mea de naștere, tocmai am împlinit șaisprezece ani așa că am primit destui bani încât să-mi permit să cumpăr ceva frumos și scumpuț. Nu am nimic în minte, las ca totul să vină spontan.
― Când vom veni la facultate la Concordia vom putea să ne plimbăm prin oraș în fiecare zi, îmi spune Mike, trecându-și un braț în jurul meu și trăngându-mă mai aproape de el. Eu mă voi angaja undeva și tu vei trece pe la mine înainte să ies din tură...
― Și când vom învăța? îl întreb chicotind. Nu zic că nu sună bine viitorul creat în imaginația ta, dar învățatul?
Ne place să ne gândim la ce vom face împreună după ce terminăm liceul. Nu ne-am gândit niciodată să o luăm pe drumuri diferite, mereu am ales același drum. Să mergem la Concordia este visul nostru.
― Mereu trebuie să-mi strici viziunea! se plânge el plesnindu-mă ușor peste fund, făcându-mă să țip amuzată și totodată rușinată de oamenii din jur. Vom avea timp și de învățat, totul este să vrei. Știi la ce m-am gândit? Să ne mutăm împreună când venim aici.
Îmi dau seama după vocea lui că este tensionat așteptând raspunsul meu, așa că nu zăboveac prea mult până când îi sar în brațe fericită.
― Dumnezeule! Ar fi minunat! Gândește-te! exclam fericită, gândindu-mă că Dumnezeu a fost atât de darnic cu mine când mi-a scris destinul. Să te am în viața mea este cel mai frumos lucru! îi mărturisesc, ca mai apoi să ne împletim buzele.
Dă-teidiotule! exclam în minte, încercând să trec iar de el, iar de data asta reușind. Însă nu am eu norocul să mă lase și în pace pentru că-i simt pașii în spatele meu, foarte aproape. Cobor scările rapid, fără să zăboveac, gândindu-mă că poate în felul acesta voi scăpa de el. Cum poate fi atât de crud? Cu ce i-am greșit de tot face mișto de mine? Ar trebui să meargă la universitate, sau să-și facă o iubită. Îmi amintesc de bruneta din brațele lui, deci presupun că are deja o iubită. Atunci de ce nu mă lasă pe mine în pace? Tot ce-mi doresc este o viață liniștită, fără persoane ca el care să mi-o perturbe.
