❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
― Să-i spui că o salut! exclamă Noah, scoțându-și capul creț pe geamul mașinii sale, imediat după ce eu am ieșit.
― Hai să o saluți personal, mormăi încă nervos că a trebuit să vin până aici când aș fi putut să mă tolănesc în pat, cu aspirine lângă mine.
Încă mai am senzația sinistră că cineva îmi bate cuie cu ură în moalele capului.
Ar fi cazul să-și ia inima în dinți și să facă ceea ce-și dorește de atâta timp. Părerea mea este că niciodată nu trebuie să eviți să faci ce-ți dorești. O viață ai și trebuie să profiți la maxim de fiecare lucru care te face fericit. Știu că nu vrea să-și strice prietenia pe care el și soră-mea o împărtășesc, dar mie mi se pare o prostie. Dar nu și lui Noah.
― Mă grăbesc la muncă, Blaise. Cât naiba este ceasul? întreabă, băgându-și capul doar pentru o secundă înapoi în mașină. Este două fără paisprezece, aproape că zbiară, pornind grăbit motorul. Pa, amice, ne vedem diseară!
Accelerează, lăsând un praf gros și sufocant în urma lui. Îmi fac mâinile pâlnie la gură și tușesc, scoțând afară tot aerul pe care l-am inhalat. Încă tușind intru în cămin și urc scările câte două, oboseala fizică nefăcând parte din viața mea. Nu mă mai obosesc să bat la ușă, intru direct bănuind că cel mai probabil încă doarme buștean după noaptea dezlănțuită care a trecut și mi-a lăsat câteva vânătai pe trup. Sunt sigur că adversarii arată mult mai rău ca mine, cel puțin din frânturile de imagini care-mi tot revin în minte știu că nu m-am descurcat rău deloc.
În cameră nu este deloc priveliștea pe care m-am așteptat să o văd. Din contră. Rămân pe loc, cu un picior în față și cu unul în spate ca și cum aș fi pregătit să pășesc însă timpul s-a blocat în loc. Tipa pe care nu am mai văzut-o în viața mea și pe care cu siguranță aș fi ținut-o minte dacă aș fi trecut măcar cu privirea peste ea, tocmai ce și-a tras tricoul, abdomentul plat fiindu-i încă gol. Dacă aș fi intrat mai repede cu două secunde măcar, atunci aș fi văzut o cu totul altă priveliște. Una mult mai frumoasă. Sunt norocos din fire, nu știu ce s-a întâmplat cu norocul meu tocmai acum.
Când mă observă își cască ochii care au culoarea unei poieni, primăvara, atunci când totul este proaspăt și viu colorat. O inocență care este cel mai probabil falsă îi emană privirea în timp ce se plimbă cu ochii peste tatuajele de pe brațele mele, jos spre blugii rupți și bocancii negri. Zăbovește câteva secunde acolo, apoi cu viteză își ridică fața spre chipul meu. Își aduce aminte că încă nu a terminat de tras tricoul și face acum asta, cu o mișcare agresivă. Nu pare deloc încântată de prezența mea, probabil neașteptată. Pentru o clipă m-am așteptat să scoată un țipăt tipic femeiesc, sau să urle la mine că am intrat fără să bat, dându-se deranjată, dar ea doar stă și mă privește concentrată.
