Dragoste tăcută 𝐏𝐔𝐁𝐋𝐈𝐂𝐀𝐓

Vol 2. C A P I T O L U L XXXIII - Nu a mers

           Cred că Noah îmi citește gândurile, căci îl surprind privindu-mă atent.

           ― Ce-i? îl iau la rost.

           ― Știi, sexul rezolvă multe. Ia-o deoparte, faceți-vă treaba și veți fi ca noi, rânjește atât de mândru de el încât nu se așteptă la palma pe care i-o trag peste cap.

           Mă încrunt când o returnează cu o lovitură destul de puternică.

          ― Nu mă enerva, omule! mârâi, dar în același timp îmi vine să izbucnesc în râs.

          ― Dacă mi-ai urma sfatul nu ai mai fi atât de furios, îmi face cu ochiul.

          ― Încetează, Noah!

          ― Trebuie să recunoști! Ideea mea îți face cu ochiul, insistă, zâmbind cu gura până la urechi.

          ― Recunosc că vorbești prea mult.

          Îl ignor până în fața clubului, un loc vechi, dar în care tinerii încă se distrează cu adevărat. Intrăm pe un hol lung și întunecat, cu Noah în față. Idiotul se oprește brusc, iar pentru că sunt obligat să fac același lucru, fiind în șir indian, Amanda care era în spatele meu ― tot din cauza Lillienei ― intră în mine, icnind. Se prinde cu mâinile de jacheta mea, rămânând așa.

          Spatele îmi devine încordat din cauza apropierii și trebuie să închid ochii pentru a mă putea abține să nu mă întorc spre ea și să o sărut, așa cum îmi doresc atât de mult.

          Simt un gol crescând în inimă când se desprinde de mine, murmurând scuze.

           ― Este vina lui Noah, îi spun, privind la tipul din fața mea care rade pe înfundate, dându-mi clar de înțeles că asta a vrut încă de la început.

            ― Tare asta, îl aplaudă soră-mea.

            Bun, asta devine enervant.

           Intrăm înăuntru, iar luminile colorate care trec peste petrecăreți ne orbesc pentru un moment, cât ne obișnuim cu ele. Sunetele de toate felurile sunt atât de puternice încât pe moment îmi țiuie urechile.

          Este mult mai aglomerat decât de obicei. Mă întorc spre ceilalți, dar observ că singura persoană care este lângă mine este Amanda, care la rândul ei se uită în jur stânjenită și șocată să se vadă singură cu mine.

          Un grup de persoane care dansează se îmbulzesc și sunt pe care să de-a peste Amanda. O prind de mână din instinct și o trag spre mine, pentru a o feri. Se împiedică și se ciocnește de pieptul meu. Mă simt obligat să o prind de mijloc, atingerea asta îmi face inima să bată ca un ceas stricat. Ne pierdem unul în ochii celuilalt, iar dorința aia despre care vorbeam crește în mine mult prea mult. Atât de mult încât abia o mai pot suporta.

           Aș putea să o sărut. Acum și aici. Să se termine tot chinul ăsta. Dar nu o fac, și nici ea nu cred că ar vrea că asta sa se întâmple. Trebuie să o dezgust din cauza atitudinii mele. Se desprinde de mine, privind în podea, roșie în obraji.

           ― Unde au plecat ăștia? o întreb pe un ton enervat.

           ― Habar nu am, îmi strigă peste muzică. Au dispărut dintr-o dată. Poate s-au pierdut.

           ― Crezi? o întreb ironic, minunându-mă de naivitatea ei.

          ― Ne-am lăsat singuri intenționat, nu-i așa? își dă ochii peste cap, revenind cu picioarele pe pământ.