❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Pentru câteva clipe mă uit la chipul lui, la genele lungi, la părul acum ciufulit, la mâinile împreunate pe genunchi, prin minte trecându-mi momentele frumoase pe care le-am avut. Mi se rupe sufletul și nu mai pot respira așa cum trebuie. Mă rotesc pe călcâie, sperând încă o dată să nu se trezească, căci nu aș suporta să-i aud vocea.
Ei bine, nu am eu norocul ăsta, căci îl văd cu coada ochiului mișcându-se. Inima îmi înțepenește și mai uită să bată, dar nu mă opresc din mers, vreau să pun distanță între noi.
― Amanda, stai, te rog! vocea lui mă izbește cu putere, amplificând durerea.
― Blaise, o aud pe Lillien încercând să îl oprească, însă nu cred că reușește, căci nu ajung bine la ușă, când el se postează în fața mea, privindu-mă rugător.
Îmi feresc privirea, uitându-mă în pieptul său. Cuvintele pe care le-a spus noaptea trecută îmi vuiesc prin minte, făcându-mă să strâng pumnii.
― Nu îți cer să mă ierți, știu că nu merit, dar te rog, lasă-mă să vorbesc cu tine două minute!
― Dă-te, Blaise! mă răstesc.
― Amanda, te rog! Nu fi încăpățână! întinde mâna spre mine, vrând să mă prindă de braț, dar mă feresc la timp.
În treacăt îmi ridic privirea spre el și mă suprinde prea mult să văd cât de debusolat pare.
― Vreau să plec! Te rog, dă-te! îi spun cu o voce care se vrea dură.
― Lasă-mă să te duc eu! mă roagă.
Cum poate fi atât de...ipocrit?
― Vreau să plec de lângă tine, rostesc apăsat.
Cuvintele mele pare că l-am rănit sau cel puțin asta mi se pare mie că văd pe fața lui. Ezită puțin, însă apoi își lasă capul în jos și se dă un pas în dreapta, eliberând ușa.
Trec pe lângă el, ajung la mașină și pun micul bagaj în portbagaj, apoi urc la volan și o pornesc, strecurându-mă pe drum fără să mă uit în spate.
Pentru prima dată de când a început totul, îmi permit să izbucnesc în plâns. După ce ajung destul de departe, trag pe dreapta și îmi las capul să se sprijine de volan, permițându-mi să plâng atât de mult până când simt că este îndeajuns. Doare, fir-ar să fie! Fără să-mi dau seama, am ajuns să țin la el atât de mult încât toată lumea mea a ajuns să se învârtă în jurul său. Poate că ar trebui să învăț să nu îmi mai ancorez fericirea de un bărbat. Pentru că de fiecare dată mă voi prăbuși.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
― Blaise, pot intra? o aud pe Lillien bătând la ușă, pentru a mia oară.
Privesc Portlandul de la fereastra apartamentului meu, fixez cu privirea miile de lumini artificiale care luminează întunericul infernal. Amanda este undeva acolo, atât de aproape de mine și totuși atât de departe.
Cursurile au început de o săptămână, iar tot de atunci fac orice posibil să nu ne întâlnim. Da, este adevărat că mi-a trecut prin gând de o grămadă de ori să mă dau peste cap ca să mă ierte, însă adevărul este că nu mă pot ierta eu. Tot ce am scos pe gură... mi-a ars sufletul cel puțin la fel de tare cum i-a ars ei. Am fost un mare prost, iar dacă voi avea pretenția să mă ierte, ca mai apoi să o pot răni din nou, ei bine, doar voi demonstra că pot fi și mai prost de atât. Ea merită ceva mai bun, nu unul ca mine. Am fost un idiot dacă vreodată am crezut că o pot face fericită. Toată fericirea pe care eu i-o pot oferi este doar de scurtă durată. Doar o amăgire. Singura dovadă de iubire pe care i-o pot oferi este să o las în pace. Dacă vrea să fie cu Alec... o poate face, dar asta nu înseamnă că nu îi voi rupe mâinile într-un acces de furie tipului.
― Odată cu plecarea Amandei te-ai întors la atitudinea ta de nemernic, o aud mormăind.
― Lasă-l în pace, îl aud pe Alec. O să își revină, bănuiesc.
― Când? Trebuie să meargă să își ceară iertare, nu să se întoarcă la obiceiurile vechi, se plânge roșcata, făcându-mă să îmi dau ochii peste cap.
Mă îndepărtez de fereastră și ies din dormitor, dând de cei doi enervanți.
― Sunt aici, mormăi. Puteți să nu mai vorbiți despre mine de parcă nu v-aș putea auzi?
Lillien își încrucișează brațele la piept și mă privește sfidător. Mă duc în bucătărie și mă întorc cu o bere, apoi mă arunc pe fotoliu, luând o poziție nonșalantă.
― Pe bune? Aș fi vorbit cu tine, dacă nu m-ai fi ocolit toată săptămâna.
― A ocolit pe toată lumea, se bagă și Noah în seamă.
― Blaise, dracul meu de frate, te rog, du-te și vorbește cu ea! începe Lillien pe un ton rugător, venind lângă mine. Suferiți amândoi.
Iau o gura mare de bere și apoi iau din pachetul de pe masă o țigară pe care o aprind cu bricheta întinsă de Noah.
Trag un fum, iau iar gură din bere, iar apoi îmi întorc atenția spre Lillien, în sfârșit.
― Înțeleg că ne vrei binele, dar crede-mă, îi este mai bine fără mine.
