Dragoste tăcută 𝐏𝐔𝐁𝐋𝐈𝐂𝐀𝐓

Vol 2. C A P I T O L U L XXXI - O amăgire

           Roșcata oftează încet. Mă frustrează că ea nu este  de acord cu mine. Ceva îmi spune că nu este vorba doar că îi ia apărarea lui, ci ea chiar asta crede. Are impresia că el într-adevăr mă iubește și că regreta amarnic tot ce a spus. Eu tot ce știu este că în momentul în care spunea ce a spus,  nu părea deloc trist, ci doar beat, dar la beție oamenii spun adevărul. Cel puțin așa auzisem de multe ori.

          Un exemplu eram eu. Mă amețisem puțin, poate puțin mai mult, și în loc să spun minciuni, am arătat exact ce simt: gelozie. Nu sunt mândră de comportamentul meu, îmi este rușine. Dar măcar nu am creat un capăt de drum, așa cum a făcut el.

           Ea adoarme în cele din urmă, eu nu reușesc. Privesc tavanul ca și cum ar fi cel mai interesant din lume, ca și cum ar putea să-mi arate calea pe care trebuie să o urmez.

         Când vine dimineața sunt deja hotărâtă. Nu vreau să mai stau aici, vreau să fug de el, că dacă rămân nu cred că va ieși bine. Oricum, nu mai avem ce să ne spunem.

         ― Așa repede te-ai trezit? o aud pe Lillien mormăind când eu deja mi-am așezat toate lucrurile.

         ― Nu am reușit să dorm, îi mărturisesc.

         Sunt deja îmbrăcată, tot ce trebuie să fac este să mă încalț. Singura problemă este că nu am mașina la mine, căci am venit cu Blaise cu mașina lui.

         ― Ai vorbit cu el? mă întrebă, ridicându-se în fund.

          Se freacă la ochi de mai multe ori, încercând să-și revină.

          ― Nu, nu am ieșit din dormitor, îi spun.

          Tocmai de teamă că voi da de el nu am ieșit.

          ― Amanda, înainte de a pleca vorbește cu el, te rog! insistă prietena mea, ridicându-se cu greu în picioare.

         ― Lillien, dacă ești prietena mea, nu mai insista, o rog, evitând să o privesc în ochi, de teamă că va vedea suferința care abia mă lasă să stau pe picioare.

         Simt un gol uriaș în stomac, iar viața mi se pare fără culoare. Sufăr atât de tare încât abia mai pot respira, și știu că dacă aș vorbi despre asta cu ea sau cu Blaise, aș izbucni în lacrimi automat.

        ― Cum crezi tu.

        ― Lillien, dacă nu este prea mult, pot merge cu mașina ta? Știi că eu am venit cu Blaise...

         ― Da, da, sigur, spune repede, frecându-și tâmplele. Dar mai știi drumul? Pot veni cu tine, se oferă.

         ― Voi folosi GPS-ul.

         ― În regulă.

         Ieșim din dormitor și simt cum fiecare firișor din păr mi se ridică când îl văd pe Blaise dormind cu spatele sprijinit de perete, lângă ușa dormitorului. Îi fac semn Lillienei să tacă, sperând să nu-l trezesc.

         Ce caută aici? A dormit toată noaptea lângă ușă? Mă uit la Lillien încruntată, apoi îmi întorc privirea spre Blaise, simțind cum fiecare fibră din mine îmi spune să-l iau deoparte și să vorbesc cu el, să lămurim lucrurile, să uităm totul, habar nu am, să facem ceva și să ne dăm o șansă. Dar nu pot, mintea îmi spune să fug, și de data asta voi alege să gândesc cu ea, căci inima este logic ce va alege. Nu cred că este timpul să îmi urmez inima.

         Oricum, nu înțeleg ce caută aici. După tot ce a spus, m-am așteptat să nu vrea să vorbească cu mine sau să fie pe lângă mine. Până la urmă, a spus clar ce părere are despre mine.