❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
― Mă iei peste picior, nerecunoscătoare mică? Ți-am oferit cea mai tare noapte de care putea să ai parte vreodată, și tu...
― Gata, gata! țip printre râsete, încercând să-l împing de pe mine cu picioarele. Ai dreptate! Îmi pare rău că am fost o așa nerecunoscătoare.
― Bun, să nu se mai repete, rânjește, îndurându-se de mine.
Hoppla! Dieses Bild entspricht nicht unseren inhaltlichen Richtlinien. Um mit dem Veröffentlichen fortfahren zu können, entferne es bitte oder lade ein anderes Bild hoch.
Amanda nu este o bucătăreasă foarte bună, a spus-o chiar ea. Clătitele sunt cam arse, dar le mănânc și așa, luând în considerare să nu o mai rog niciodată să facă ceva de mâncare.
Era și varianta de a comanda ceva sau de a mânca în oraș, dar mi-a făcut plăcere să o văd la aragaz doar într-un tricou și într-o pereche de bikini albi, oftând și mormăind.
― Îmi pare rău! se smiorcăie. Au ieșit groaznice.
Privesc spre ea. Stăm pe podea, lipiți cu spatele de lemnul tare al patului, mâncând cele mai nasoale clătite, dar să fiu al naibii dacă aș vrea să fiu în altă parte.
― Sunt delicioase, mint, prefăcându-mă că mușc încă o bucată cu multă plăcere pe cerul gurii.
Îmi aruncă o strâmbătură de toată frumusețea.
― Ești un mincinos!
― Ba nu! râd amuzat.
Urmează o tăcere ciudată, așa că ridic privirea spre Amanda și văd că se gândește la ceva. O plesnesc ușor peste picior, atrăgându-i atenția.
― Ce-i? Ce-ți trece prin minte? o întreb curios, lăsând farfuria cu clătite la o parte.
Pune și ea farfuria pe jos și vine în genunchi, mai aproape de mine. Bun, sunt confuz și curios. Sper să nu fie Mike, iar.
― Spune odată!
― Este vorba despre Alec, spune cu voce joasă și vine și mai aproape de mine.
Încearcă cumva să mă îmbuneze? Ce are de gând?
― Ce-i cu Alec? o privesc sceptic.
― Știi și tu. Nu mai sunteți așa apropiați și mă simt vinovată, își mușcă buza de jos tensionată, știind probabil că intră pe un teren minat.
― Cine a spus că tu ești de vină? pufnesc.
― Este evident. Până să vin eu aici erați prieteni, acum vă evitați, nu vorbiți unul cu altul. Nu-mi place, pricepi? Tu ești iubitul meu, el este prietenul meu. Și înainte erați și voi prieteni, de fapt, era cel mai bun prieten al tău.
