❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Drumul până la mașina distrusă pare să dureze o veșnicie, dar sunt sigură că în realitate a durat puțin. Merg la portieră, acolo unde geamul este crăpat și încerc să o deschid, privind în tot acest timp la Blaise. Imaginea din fața mea, cu el inconștient, cu o rană sângerândă la cap, îmi face pulsul să bubuie în vene, dar și inima să mi se frângă. Doare mai mult decât pot suporta lucidă, probabil de aceea mi se pare că sunt într-un coșmar de acela care pare să nu se mai termine vreodată. Totul se petrece prea lent și în ceață.
Dacă chiar este un coșmar, aș vrea să mă trezesc acum, căci simt că, cu fiecare secundă în care trag de nenorocita asta de portieră, trec prin clipe cumplite.
În cele din urmă, după mai multe încercări, reușesc să o deschid și mă năpustesc spre Blaise, dar apoi îmi amintesc despre tot ce auzisem până acum despre accidentele de mașină. Să nu mișc accidentatul. Nu știu dacă se aplică și în cazul de față, dar nu îmi permit să risc. Îmi pun doar palma tremurândă pe obrazul lui și încerc din nou să-i rostesc numele, dar de data asta nu a ieșit nici măcar o silabă tâmpită.
Încerc să-mi stăpânesc hohotele de plâns, dar este ceva imposibil. Mă îndepărtez puțin, căutând cu privirea pe cineva care ne-ar putea ajuta să sune la salvare, dar sunt într-un loc necirculat, mai ales diminețile de iarnă.
Mă întorc rapid la el, neștiind ce să fac. Îmi scot telefonul din buzunar, înghițind în sec.
Haide, Amanda! Trebuie să o faci. Trebuie să-ți revi odată și să vorbești naibii! Pentru Blaise.
Știu că nu am timp de pierdut, nu mă pot juca cu viața lui. Dacă nu o voi putea face? îmi spun cu disperare, mergând la Blaise și prinzându-l de mână, căutând o mișcare din partea lui.
Nu primesc nici una. Capul îi stă pe umăr, iar sângele i-a umplut jumătate de față. Îmi șterg lacrimile cu sălbăticie, apoi formez numărul și sun. În acest moment, Blaise este mai presus de orice, iar mintea trebuie să-mi de-a ascultare. Nu are ce face. Toți doctorii mi-au spus că mintea trebuie activată, ea nu este defectă, doar că inima a suferit un șoc puternic și în felul acesta a făcut ea față.
O femeie cu o voce groasă răspunde, se prezintă și mă întreabă ce s-a întâmplat, probabil auzindu-mă plângând. Faptul că pare calmă mă scoate din sărite.
Deschid gura, dar cuvintele nu vor să iasă. Lovesc cu pumnul în geam, nerealizând că un ciob este pe cale să-mi între în pielea subțire care-mi acopere degetul arătător. Scâncesc de durere, dar nu este ceva la ce mă pot gândi acum.
― Alo, mai ești acolo? mă întreabă femeia din capătul celălalt al liniei, iar răsuflarea mea se accesează, împreună cu disperarea, de asemenea.
