Dragoste tăcută 𝐏𝐔𝐁𝐋𝐈𝐂𝐀𝐓

Vol 2. C A P I T O L U L X - Trecutul

Cobor din mașină și fac câțiva pași pe trotuar, apropiindu-mă tot mai mult de casa albă. Natalie iubește florile, nu-mi este greu să îmi dau seama de asta. Oriunde te uiți, vezi flori. Înaintez pe poteca pietruită și urc pe verandă, trăgând aer în piept.

Nu știu nimic despre ea. Nu știu dacă are un soț, dacă este divorțată, dacă are copii. Dar voi afla asta curând, căci cineva se apropie de ușă pe dinăuntru, știu asta pentru că îi aud pașii. Mă opresc în loc, încercând să-mi număr bătăile inimii, dar nu le pot face față. Sunt prea rapide.

Ușa se deschide și în prag apare Natalie, zâmbindu-mi larg.

― Hei! Te-am văzut pe fereastră. Părea să vrei să fugi, așa că am ieșit înainte de a face asta, râde ea și mă prinde de mână, trăgându-mă în casă.

Sunt aproape târât. Are destulă putere femeia asta mică și slabă. Părul ei blond este acum împletit la spate și poartă colanți și o bluza albă, subțire.

― Mă bucur foarte mult că ai venit, Blaise, îmi zice, făcându-mi semn să mă așez pe o canapea maro dintr-o sufragerie mică, dar primitoare.

În fața mea, pe o masă de lemn, este un platou cu prăjituri. Și aici sunt flori în ghivece. Covorul este alb cu crem, iar pereții sunt galbeni, dându-ți impresia că ar fi primăvară.

Pe perete, deasupra televizorul este o poză de familie. Se pare că Natalie are un băiat, iar soțul ei poartă mustață.

― Sper că nu te-am deranjat, mă asigur, privind-o cu atenție.

― Sigur că nu m-ai deranjat.

Se așază lângă mine, zâmbindu-mi blând.

― Din contră, mi-ai făcut o bucurie mare când mi-ai spus că vrei să vi. Părinții tăi știu că ești aici? își înclină capul.

― Nu, nu știe nimeni, ridic din umeri.

― Poate că ar trebui să le spui, dragul meu, sugerează. Nu vreau să creez probleme...

― Nu contează, răspund repede. Nu creezi nici o problemă. Am venit să aflu tot, Natalie. Cine sunt eu, părinții mei... Cine ești tu... Absolut tot.

― Și apoi? Ce vei face? ia o expresie serioasă.

― Habar nu am. Mama mea...

― Mama ta trăiește, strâmbă din buze. Nu mi-a plăcut niciodată de ea, sper că nu te superi că îți spun. Nu a știut niciodată ce vrea de la viață.

Nici măcar nu mă miră să aud asta. Exact asta mă așteptam să aud.

― Unde este ea? mormăi, fără să fiu sigur că vreau să aflu.

Suspină, apoi se ridică în picioare, ușor nesigură pe ce ar trebui să spună.

― Nu pot purta discuția asta fără să beau ceva, zâmbește. Vrei niște vin, bere, ceva? pornește spre bucătărie, lăsându-mă mască.

― Ăm... apă, te rog.

Se întoarce cu un pahar de vin și unul de apă. Mă întreb, băutura este o trăsătură de familie?

― De la fiul fratelui meu mă așteptam să ceară măcar o bere, chicotește. Nu sunt o bețivă, râde apoi, când îmi vede privirea. Îmi este greu să vorbesc despre toate astea, așa că, probabil, vinul ăsta mă va ajuta.

O înțeleg.

― Știu ce spui, dar eu vreau să am mintea limpede de data asta. Nu în fiecare zi afli cine îți sunt părinții biologici.

Râde. De fapt, râdem amândoi. Când ne oprim ea redevine serioasă, dar nu vorbește până când nu ia o gură bună de vin.

― Deci, mama ta? Ei bine, ea trăiește bine mersi. De fapt, nu o duce prea bine, din câte știu. S-a recăsătorit și din câte mai știu mai are și un fiu, cam cu vreo trei ani mai mic ca tine.

Nu m-am așteptat ca vreo informație să mă lovească în halul ăsta. Și cei mai grav, simt o durere sufletește la care nu m-am așteptat să apară.

― De ce spui că nu o duce bine? Are un fiu, un soț...

― Un soț pe care mai bine nu îl avea, pufnește. Este un bețiv și jumătate.

Am un frate. Doar la asta mă pot gândi.

― De ce m-a abandonat?

Oare chiar vreau să aflu motivul?

― Când a rămas gravidă cu tatăl tău era tânără. S-au iubit la început, însă apoi, tatăl tău a început să bea. Se certau mult... Au ajuns la despărțire, iar amândoi au decis că sunt prea tineri să crească un copil. Te-au dat spre adopție. Mama ta s-a recăsătorit apoi, dar tatăl tău nu. Poate că mama ta și-a continut viața, dar tatăl tău a trăit mereu cu regret. Îi părea rău că a renunțat la tine, se ura pentru asta. A murit șoptindu-ți numele.

Natalie are lacrimi în ochi, dar nu este singura. Urăsc când mi se întâmplă asta, mai ales că nici unul dintre părinții mei nu merită ca eu să vărs vreo lacrimă. Încerc să mă țin tare, hotărât să nu plâng.

― Mă putea căuta. Să-mi spună...

Natalie clatină din cap, zâmbind amar.

― Aveai o viață frumoasă, scumpule. Aveai tot ce ți-ai dorit, nu voia să te facă să suferi nici măcar o clipă.

Îmi las capul pe spate, fără să știu ce aș mai putea spune.

Mama s-a recăsătorit. Are un fiu. Un fiu pe care probabil îl iubește, iar pe mine nu a dat în ban. Neputința, durerea surdă și ura se cuibărește în pieptul meu, făcându-mă să strâng din pumni.