❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
În primul rând, trebuie să fac asta pentru mine, apoi pentru alții. Dar aș fi avut nevoie de cineva care să mă susțină, însă nu am pe nimeni.
Oftez descumpanită și mă ridic, iau bagajul rămas în micul hol și îl trag până în dormitor. Apoi merg în bucătăria mică, dar frumușică și îmi pun apa la încălzit în ibric. O cafea mi-ar face bine.
Sunt atât de ocupată de mine însumi încât tresar când telefonul începe să bipăie, semn că am primit un mesaj.
Îl deschid și o urmă de zâmbet îmi înseninează chipul.
,, Vin la tine în câteva minute. "
Alec mi-a fost alături în ultimile zile, încercând să mă binedispună. A trecut peste gelozie și mi-a fost un adevărat prieten.
,, Te aștept cu cafea." răspund.
Cât timp apa fierbe îmi desfac bagajul și ordonez câteva haine, încercând pe cât posibil să nu mă gândesc la nimic care m-ar putea face din nou să vărs lacrimi.
Câteva minute mai târziu cafeaua este pregătit și se aud două bătăi în ușă. Alec se află în spatele ușii, zâmbind și ridicând o pungă de hârtie în sus.
― Am adus gogoși, mă anunță. Trebuie să îmi faci cinste pentru că te-am ajutat să găsești garsoniera, rânjește.
I le smulg din mână și îi fac semn să intre, dându-mi ochii peste cap. Iau telefonul de pe masa din bucătărie și încep să butonez.
,, Tot ce ai făcut a fost să-mi arăți anunțul de pe internet. "
― Te-am ajutat, asta contează. Nu găsi motive! mă avertizează, sprijinindu-se cu brațul de tocul ușii.
Scot cele două gogoși din pungă și le pun pe o farfurie de plastic, apoi le așez în mijlocul mesei, făcându-i loc să se așeze.
,, Bine, salvatorule! Când vrei să-ți fac cinste? "
Se așază la masă și ia o gură de cafea.
― Îm, arde. Păi, deseară? Un prieten dă o petrecere. Nu îmi faci cinste, băuturile sunt pe gratis, dar mă însoțești.
Zâmbetul îmi piere numaidecât, iar încordarea pune stăpânire pe trup, făcându-mă să mă încrunt. Clatin de cap, fiind ultimul lucru pe care vreau să-l fac.
,, O petrecere la care poate veni Blaise? Nici gând! " scriu hotărâtă.
Ochii lui incredibil de albaștri se îngustează, iar buzele i se strâng dezaprobator. Își pune cuturile pe masă și se apleacă câțiva centimetri spre mine.
― Dar va fi și Lillien acolo. Vei putea să vorbești cu ea. În plus, nu-l poți evita pentru totdeauna.
,, Balise fuge de mine, Alec. Să mă vadă acolo este ultimul lucru pe care-l vrea. Iar Lillien este supărată pe mine. "
― Încă nu ți-a dat nici un semn Lillien? ridică din sprâncene. Oricum, de ce nu poți să îmi spui de ce v-ați certat? Pare ceva grav...
,, Și personal. Nu pot să îți spun pentru că nu are legătură cu mine, ci cu Blaise și Lillien." Îi ofer o privire plină de părere de rău.
Încuviințează, înțelegând.
― Bine, am înțeles. Ție cum îți merge cu terapia? schimbă subiectul, luând o gură din gogoașă.
Oftatul meu este ușor, cred că nici nu l-a auzit.
,, Păi îmi pune mii de întrebări despre Mike, despre ce simt, despre Blaise... Îmi spune să-i povestesc chestii... Oricum, nimic nu pare să mă ajute, Alec. "
― Important este că încerci și că îți dorești să vorbești din nou, mă încurajează.
Încuviințez, dar nu cu atâta încredere cum pare el să aibă în mine.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Cobor din mașina lui Alec, privind cu reținere și teamă casa plină ochi de tineri. Aș vrea să fac cale întoarsă, dar nu vreau să fiu lașă, vreau să fiu puternică și curajoasă mâcar o dată. Sunt conștientă că s-ar putea să nu se termine prea bine, dar voi risca.
Am venit aici pentru Alec, care mi-a fost alături la greu, și pentru prietena mea, care este supărată pe mine. Vreau să mai încerc să vorbesc cu ea, chiar dacă ea mi-a dat clar de înțeles că nu vrea să mai aibă de-a face cu mine.
Dar adevarul este, deși nu aș recunoaște cu voce tare, că inima mea tânjește să-l vadă pe Blaise. Vreau să văd dacă în ochii lui voi mai vedea aceiași dragoste pe care o vedeam înainte. Vreau să știu dacă mai avem vreo șansă.
― Mergem? îmi face brunetul semn spre cărarea de beton care duce la casa cu etaj.
Aprob, mișcându-mi picioarele cu greu, căci conștiința îmi spune să nu o fac. Să nu merg acolo ca un miel printre lupi.
Pe măsură ce înaintăm, muzica se aude tot mai tare, până când ajungem la intrare și abia îmi mai aud gândurile. Acum dacă Alec ar vrea să-mi spună ceva ar trebui să urle, la propriu.
Alec deschide ușa ca și cum ar fi la el acasă. Îmi face semn să intru prima, zâmbindu-mi încurajator. Înghit în sec ca și cum aș avea ceva blocat în gâtlej , apoi intru, nu am ce face. Dacă tot am venit trebuie să merg până la capăt.
Intrăm direct într-o îmbulzeală fără proporți. Sunt cât pe ce să mă pierd de Alec de la primii pași făcuți în holul gigantic, dar el mă prinde de mână și mă trage după el.
Poate că este un gest simplu, ținutul de mână, doar ceva prietenesc, dar mă simt incomodată și mă lupt cu dorința de a mi-o smulge. Recunosc, este fină, caldă și puternică în același timp, oferindu-mi o stare de protejare, dar nu vreau să se interpreteze altceva de cei din jur. De Blaise, de exemplu.
Când ajungem în sufragerie îmi retrag mâna din a lui, căci observ o claie de păr roșcat, sărind în sus în mijlocul sufragerie care s-a transformat într-un ring de dans nu prea încăpător.
Îl văd pe Alec devenind rigid dintr-un motiv anume, iar urmărindu-i privirea printre cei așezați pe canapea, ochii îmi cade pe Blaise și pe Lidia. Și nu sunt așezați prietenește, nu, Lidia este călare pe Blaise și îl sărută pe gât în timp ce Blaise bea plictisit dintr-o doză de bere.
