❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Mă încrunt la Noah, dar el doar ridică din umeri, dându-mi clar de înțeles că nu are habar cine este femeia.
Bun, ciudat...
― Ne cunoaștem? Aș fi ținut minte dacă făceam sex cu tine, o asigur, căci nu poți uita că ai făcut sex cu cineva care ți-ar putea fi mamă.
Am fost cu toate genurile de fete, blonde roșcate, brunete, înalte, scunde, dar niciodată cu o femeie de cincizeci de ani.
Femeia zâmbește crispată, apoi întinde spre mine o mână, privindu-mă ciudat în tot acest timp.
Îmi transmite ceva ciudat, așa că îmi încrucișez mâinile la piept, refuzând să dau mâna cu ea. Uitându-mă în ochii ei albaștri, privind-o cu atenție, am bizara impresia că semănăm. Doar nu..., nu, nu este posibil.
― Blaise, numele meu este Natalie Hoffman.
Clipesc rapid, dar nu am mai auzit numele ăsta până acum. Ar fi trebui să însemne ceva pentru mine, sau ce?
― Bine, și? ridic din sprâncene, încordat ca un arc.
Noah ne privește confuz de pe canapea și, la fel ca mine, nu înțelege nici el nimic.
Acum femeia mă privește puțin panicată, frământându-și degetele. Pe degetul arătător poartă o verighetă. Este îmbrăcată modest, semn că nu a trăit în puf până acum.
Este mama mea biologică? Nu vreau să mă gândesc la posibilitatea asta, dar iat-o aici, blondă și cu ochi albaștri, la fel ca mine.
― Nu știi despre...? începe ea, dar se oprește, parcă neavând curaj să rostească cuvintele.
Mă uit la Noah, rugându-l din privi să ne lase singuri, căci presimt că nu-mi va plăcea deloc ce va urma. Încă nu sunt pregătit să dezvălui tuturor trecutul meu jalnic.
― Ă... mă duc să mă uit la un film, mormăie.
― Bună idee, mormăi la rândul meu.
Rămânem singuri, iar tensiunea din camera asta este sufocantă. Simt nevoia să deschid fereastra, dar nu o fac. Nu vreau să pierd timpul. Oricine ar fi femeia asta, vreau să plece.
― Luăm loc? mă întreabă.
― Sunt bine aici, clatin din cap. Deci, cine naiba ești?
― Părinții tăi ți-au spus adevărul despre...
― Despre adopția mea? Mda, știu ceva despre asta. Dar cine ești tu? o repezesc, tonul meu fiind destul de iritat.
